„Călătorie în miezul vieții“, de Ruxandra Hurezean. O carte cu care m-am luptat în prima ei parte, dar care s-a dovedit, din ce crezusem inițial una de vreo două stele, una de cinci stele. O serie de reportaje din care mi-a lipsit inițial umorul lui, de exemplu, Viorel Ilișoi (un alt minunat scriitor de reportaje), dar al cărei (aparentă) lipsă de emoție, sobrietate, m-a lăsat să-mi formez singur emoțiile.
Ce este însă „Călătorie în miezul vieții“? Este o serie de reportaje despre minorități, comunități, istorii ceaușiste și altele.
Începutul meu greu cu această carte, care ulterior mi-a plăcut foarte mult, a fost că debutează cu povești despre sași, comunitate care mi se pare deja ultra-explorată și scoasă în față. „Iar cu sașii!”, am gândit cu exasperare. Problema n-ar fi fost doar că e o repetiție a ceva deja cunoscut, ci și simptom al unei inferiorități românești: dacă vorbim despre minorități, să vorbim doar de alea de care ne mândrim, cum ar fi bravii germani din Transilvania (sașii), ori cei din Banat (șvabii). Chiar dacă avem o țară extrem de diversă etnic, nu cumva să vorbim despre tătari, lipoveni, țigani creștinați, țigani musulmani, turci, ucraineni, secui, că nu dă bine, sunt estice, doar vestul dă bine.
Din fericire, după poveștile cu sași (relativ plictisitoare și ca valoare, nu doar ca subiect) au venit și cele cu alte comunități. Poate una dintre cele mai de valoare este despre un subiect, în mod de neînțeles, rar discutat: frontieriștii. Toți cei care încercau să fugă din ceaușism în Iugoslavia trecând Dunărea și inevitabilele drame ale acestui fenomen. Pe subiectul ăsta recomand „Frontieriștii“, de Dan Dănilă, de găsit probabil doar prin anticariate și cu mare noroc.
Pe lângă poveștile despre minorități/etnii, minunate au fost și reportajele sociale, cum ar fi cele despre cancerul pediatric din anii ’90 și cei care au trecut prin el, despre împătimiți ai arhitecturii vechiului București, ori situația din Valea Jiului și minerii rămași fără locuri de muncă.
Chiar și fără a scrie reportaje care să sângereze, talentul Ruxandrei Hurezean e atât de mare încât simți tot ce simt oamenii din scrierile ei. Și disperarea și resemnarea din Valea Jiului, și repulsia și indignarea față de o fetiță cu cancer din anii ’90 pentru care nu exista tratament, dar și speranță când se aduce vorba de MagiCamp și Dăruiește Viață sau de Tășuleasa Social.
Cumva, în mintea mea, Ruxandra Hurezean s-a împerecheat cu Viorel Ilișoi. Nu mă pot gândi la unul fără să-l invoc și pe celălalt, ambii cu un enorm dar al povestirii și cel mai probabil și cu cel de a sta de vorbă cu oamenii (nu e atât de simplu precum pare) și de a-i face să se deschidă. Poate că marea diferență dintre cei doi e că scrierile lui Viorel Ilișoi (cele prin care am trecut eu cel puțin) îl au, în mare parte, pe el în prim-plan, pe când cele ale Ruxandrei Hurezean sunt despre alții.
