„Nu te găsesc pe nicăieri“, de Laura Ionescu, o carte peste care m-am împiedicat peste tot în online și pe care am tot evitat-o din cauza modernului trend de a supralicita ceva ce nu merită. Nici măcar în recomandările New York Times nu mai poți avea încredere, orice scriere de duzină fiind lăudată peste măsură ca și cum fiecare ar fi un nou „Frații Karamazov”.
Așadar, oricât am evitat cartea asta, am cedat într-un final și am cumpărat-o, ba chiar am și citit-o la scurt timp după. (Știm cu toții că pot trece mulți ani între momentul în care cumperi o carte și cel în care apuci să o citești).
Problema mea cu autorii români contemporani este că irosesc hârtia: scriu prost, plictisitor și, mai ales, fără miză. În cazul „Nu te găsesc pe nicăieri”, doar unele dintre nemulțumirile astea au fost bifate.
Laura Ionescu nu e scriitoare (poate doar de reviste), asta mi se pare destul de clar. Limbajul (care adesea trădează fundalul publicitar al autoarei), estetica sunt slabe și stilul greoi, alambicat. Prea multe adjective, prea multe metafore (multe dintre ele clișeice), prea multe povețe populare, de viață, care fac să pară că autoarea are vreo 70 de ani.
Am lăsat cartea din mână de foarte multe ori și am tras de mine mai multe zile ca să o termin, asta deși nu e o lucrare teribil de lungă. Dacă totuși am continuat să trag de mine ca să o termin înseamnă că Laura Ionescu a pus ceva în cartea asta care mă îndemna mai departe: emoția brută și implicit pură, calitatea de om și empatia pe care, ca cititor și seamăn, o simți față de povestea din ea.
Dacă calitățile de scriitoare ale Laurei Ionescu nu m-au dat pe spate, emoția da. Am fost foarte bucuros să dau peste o carte cu miză. O carte scrisă despre moartea mamei nu poate fi decât o carte cu miză, iar miza este ca cititorul să empatizeze. Reușește asta pe deplin. Sunt unele cărți, nu multe, care în ciuda unei execuții literare dezlânate te pot totuși atinge prin forța emoției.
„Nu te găsesc pe nicăieri” nu este o carte cu o execuție splendidă, unde paginile zboară și te prinde patru dimineața, în care și povestea te dă peste cap, cum e cazul cu John Steinbeck, Pearl S. Buck și mulți alții, dar este una care te face să simți și poate că nici nu și-a propus mai mult de atât.
PS. Știu că sunt unii care vor spune, mai ales la cât de populară și emoțională e cartea asta, că orice fel de critică la adresa ei e un fel de căutare a acului în carul de fân, dar nu e cazul. Oricine a citit Steinbeck, Pearl S. Buck, Dostoievski, Tolstoi, Kundera etc. știe ce înseamnă un scriitor și ce nu. „Nu te găsesc pe nicăieri” e o carte care mi-a plăcut, în ciuda neajunsurilor, ceea ce nu spun foarte des despre cărți românești contemporane.
Nu știu dacă autoarea a găsit inspirație și-n „Vara în care mama a avut ochii verzi“, de Tatiana Țîbuleac (carte care nu m-a dat pe spate, deși a fost ok), dar există destul de multe asemănări între cele două.
