„Escapada“, de Lavinia Braniște. Greu de spus ceva bun despre această carte, dar o grăunță de admirat am găsit totuși. Asta însă nu o face, în opinia mea cel puțin, să nu fie o carte foarte slabă.
De altfel, din ce am citit prin recenziile altor cărți de Lavinia Braniște (cu mențiunea că respectivele cărți nu le-am citit și eu, deci păstrez o doză sănătoasă de scepticism față de părerile altora) s-ar părea că tipologia din „Escapada” nu se reduce doar la această lucrare, ci este tipologia generală a autoarei.
„Escapada” înglobează o serie de povestiri (deja îmi displace, recunosc că volumele de povestiri nu sunt genul meu) fără legătură una cu cealaltă, însă cu același tipar de personaj: o femeie timidă, cocârjată în sine, exploatată, slabă de înger, chinuită emoțional de lumea din afară. Lucrul ăsta mă face să presupun (doar o presupunere, nu o sentință) că tipul ăsta de personalitate e bazat pe personalitatea autoarei.
Ca să înțelegeți cam cât de mult îmi repugnă tipologia asta de personaje (ori oameni reali), una dintre cărțile mele preferate e „Fructele mâniei”, unde tipologia personajelor e fix opusa: confruntați cu nedreptatatea, oamenii nu bocesc în sân, ci pun mâna pe furcă.
Revenind la „Escapada”, a fost un chin pentru mine să mă confrunt cu slăbiciunea de înger a personajelor Laviniei Braniște și cu ultra-enervantul „aoileu” în loc de „aoleu”. N-aș putea spune de ce mi se pare atât de enervant, doar că mi se pare. Mă transportă undeva în centrul unui sat unde cineva-și pune poalele în cap și strigă „aoiileeeu” după ce a văzut o adolescentă cu creion negru la ochi. Nu că dacă ar fi strigat aoleu ar fi fost mult mai bine.
Am parcurs cartea tot așteptând un zvâc din partea personajelor, un mic sentiment de revoltă, ceva care să le scoată din starea de cadavru ambulant, dar nu a apărut. Una dintre povestiri e despre o corporație unde se petrec tot felul de josnicii. Am empatizat, căci am trecut și eu prin corporații care se luau prea în serios și care, chiar dacă nu păcăleau pe nimeni, în față îți spuneau voma aia cu „suntem o familie”, dar în fundal nu dădeau două cepe degerate pe tine. Am așteptat de la personajele Laviniei Braniște măcar o revoltă emoțională, măcar un „futu-vă crucea mamii voastre” scrâșnit, dacă nu și acțiuni concrete. Nimic. Doar personaje care-și acceptă tăcut soarta, care se lasă înjosite, care sunt mieii lui Dumnezeu. Bleaaax!
Deși înțeleg că tipologia folosită de autoare există și, astfel, cartea are o doză de realism, e pur și simplu opusul a tot ce admir eu. Dacă nu aveți aceeași problemă ca mine atunci s-ar putea să aveți o părere mai bună după ce o veți citi.
Cât despre singura perlă pe care am putut-o descoperi în „Escapada”, ea este metafora asta minunată din timp ce unul dintre personaje înoată într-o piscină: „Corpul meu dezlocuiește o cantitate de lichid, acolo e mai clar pentru mine că există“.
