„Frunza“, de Mihai Buzea. Deși tratează la un loc două dintre obsesiile deja anoste și uzate ale autorilor români contemporani (comunismul și nostalgia copilăriei, din comunism, evident), intriga părea a fi ceva mai interesantă: în timpul pandemiei, niște prieteni se reunesc pe Zoom după 30 ani și-și dezbat copilăria și vremurile de atunci.
În ciuda unei vagi promisiuni că ar putea fi puțin altceva, „Frunza” e o carte cel puțin nereușită, cu personaje 2D, care nu te ating și nu te impresionează cu nimic (singurul efect emoțional produs e de respingere) și cu o lipsă de calitate a scriiturii.
De la bun început te lovește detestabilul procedeu de a amesteca româna cu engleza. Se poate argumenta că așa vorbesc oamenii simpli, mai ales cei din vremurile noastre. Totuși nu cred că orice se întâmplă în realitate e și demn de a fi prezent într-o carte, folosindu-se scuza că „așa e-n realitate”. Și pe budă stăm în realitate, dar nu acordăm prea multă importanță acestui procedeu în literatură, pentru că e lipsit de valoare literară. Se poate argumenta din nou că e ceva ce dă credibilitate personajelor. Discutabil, dar personajele oricum rămân 2D.
Exemple precum „Timpul nu curge înapoi. There are no return rivers”, „(…) mereu am simțit că nu belong” și multe altele de genul îți dau impresia că parcă stai la țigară cu colegii în pauza de masă de la corporație, nu că citești o carte.
Apoi avem expresii desuete de genul „(…) într-o poșetă rujuri, țigările, bricheta, pașaportul și la bulivar, birjar”, „Ce frumos, s-a trezit suspinând Ella, ca o vițică”, „Pe linie paternă altă dandana”, „Moamă! se minunează Teo ca proasta în târg când vinde linguri”, „Hai, să vedem, mă zorește soră-mea, care are o față de zici că scapă trenul”.
Și nu lipsesc nici expresiile mai de cartier, „fratelo” fiind folosit adesea, ori „Hai să trăim, să moară dușmanii”. La un moment dat există și „(…) o mai ajută cu bani lichizi”. Cred că „o mai ajută cu bani în mână” ar fi fost mai scriitoricesc și mai aproape de limbajul realist al oamenilor simpli decât această formulare artificială pentru limba română „bani lichizi”.
Amestecul ăsta de limbaje te duce într-o stare de bipolaritate. Nu mai știi dacă ai de-a face cu corporatiști, ori cu Domnul Goe de la 1800, alteori ești „fratelo”. Și cu toate astea, personajele rămân 2D. Niciunul nu-ți inspiră absolut nimic. Au fost câteva momente în care părea că, în sfârșit, un personaj sau altul capătă o a treia dimensiune, dar momentul era imediat întrerupt cu miștocăreala din tagma Doru Octavian Dumitru.
De altfel, întreg felul în care e scrisă „Frunza” mă face să mă gândesc la miștocăreala proastă de anii ’90. Nu știu dacă asta e vreo modă, să mimezi dezinteresul, iar a vrea să scrii „frumos” să fi devenit ceva detestabil de elitist.
La un moment dat, în carte, e invocată Svetlana Aleksievici drept exemplu de a scrie despre oameni simpli și cum face ea un pas în spate și cedează scena poveștilor care i se spun și pe care doar le mai periază nițel. Coincidența face să fi citit toate cărțile Svetlanei Aleksievici și nu pot să constat decât că:
subiectele Svetlanei Aleksievici au o greutate incomparabilă cu amintirile unor adulți despre copilăria lor (vorbim de greutate istorică, nu afectivă).
Svetlana Aleksievici nu-și plasează subiectele într-un context de miștocăreala sau cu limbaj de miștocăreală, totul este grav și personajele sunt 3D.
Svetlana Aleksievici periază. Îmi vine greu să cred că toți intervievații din cărțile ei au vorbit atât de frumos pe cum a scris ea. Or mai fi scăpat și vreun pizdeț, doar că Aleksievici o fi avut inspirația de a recunoaște că nu tot ce scot oamenii pe gură în realitate trebuie și scris pe foaie.
Svetlana Aleksievici scrie frumos.
În „Civilizația spectacolului“, Llosa spunea că speranța existentă odată cu democratizarea educației a fost că masele își vor putea ridica nivelul pentru a accesa cultura înaltă. Din nefericire, efectul a fost invers: cultura înaltă și-a coborât nivelul pentru a deveni accesibilă maselor.
Pentru mine, o carte este un obiect sfânt, pe care nu pot să-l tratez la mișto. Nu toate cărțile trebuie neapărat (și pot să fie) „Fructele mâniei”. Așa e. Dar putem măcar pleca la drum cu năzuința asta și să luăm literatura în serios. Așa cum o ședință ar fi putut fi doar un mail, și unele cărți ar fi putut fi doar o discuție pe Zoom.
„Identitatea virtuală“, de Mihnea Măruță, adică teza de doctorat în filosofie a lui Mihnea Măruță, ceea ce face ca lectura să fie academică, destul de tehnică și greoaie pe alocuri, însă pe deplin satisfăcătoare pentru oricine este curios să afle ce fac rețelele sociale din noi.
După cartea asta îți vine să ștergi toate conturile pe care le ai, pe unde le ai, dar, desigur, nu asta e soluția, ci folosirea lor în mod responsabil, cu scopuri clare (diseminarea de informații cu valoare obiectivă, comunicarea directă cu prietenii etc.), și, evident, pierderea a cât mai puțin timp cu putință conectați la ele.
Primul citat pe care l-am selectat este despre modul în care rețelele sociale ne fac dependenți la ele, exploatându-ne la bază, prin chimia creierului. Astfel, modul în care le putem combate este tot la firul ierbii: decizia voită de a le accesa cât mai rar și oprirea automatismului de a le deschide. Abia când mă trezesc cu telefonul în mână, pregătit să intru pe Facebook, realizez ce fac, și atunci înving automatismul și decid voit să pun telefonul înapoi și să fac altceva mai important.
În legătura cu asta, Mihnea Măruță mai spune că oamenii nu percep timpul ca ceva ce le aparține, o greșeală fatală aș adăuga eu, ci ca pe ceva ce există în exteriorul lor. Din această cauză nu sunt dispuși să-l drămuiască ca pe o resursă personală finită și-l irosesc, printre altele, în spațiul virtual.
„Dar cel mai puternic factor de adicție îl reprezintă continua excitație-neuronală, după cum au recunoscut, în urmă cu câțiva ani, fondatorii celei mai populare dintre aceste rețele, Facebook.
Cum să-i facem pe oameni să rămână conectați la rețea cât mai mult timp – s-au întrebat acești fondatori, la începuturi -, iar soluția au găsit-o în neuroștiințe: de fiecare dată când cineva apreciază sau comentează la o postare de-a ta – noi, rețeaua, îți dăm o mică doză de dopamină.
Cu alte cuvinte, când te conectezi la o rețea virtuală, micile semnale prin care ești luat în seamă și valorizat activează de fiecare dată secreția de dopamină, adică stârnesc plăcere. Așa se ivește adicția: ajungi să depinzi de frecvența veștii că cineva, undeva, e interesat de ceea ce ai tu de spus, de experiențele tale, de faptul că exiști. (Avem aici și o confirmare a celui mai puternic dintre invarianții identității virtuale – dorința de agregare a propriei prezențe în conștiința celorlalți.”
Ăsta e un exemplu care mi-a plăcut foarte mult despre cum Eul virtual (creația) începe să domine Eul real (creatorul) și să-i schimbe comportamentul din realitate în favoarea celui din rețea.
„Pentru prima jumătate a întrebării, să pornim de la o situație foarte răspândită: participarea la un concert în aer liber. A devenit fapt comun ca, la un asemenea eveniment, să filmăm cu telefonul mobil minute întregi, pentru a putea posta ulterior cel puțin într-o rețea, cel puțin un fragment din acel concert. (…) Ce trăiesc în acele momente? Sunt preocupat de înregistrarea realului, de inter-medierea lui, nu de realul însuși. Îmi „însușesc” un fragment de realitate pentru a capta atenția când îl voi arăta în rețea: la urma urmei, pentru a le furniza amintiri altora.
Dacă, ulterior, voi vrea să-mi amintesc ce am trăit la concert, amintirea autentică, nepervertită, ar trebui să constea într-o reprezentare a mea filmând concertul. Iar dacă voi da play înregistrării, pentru a-mi reaminti, nu voi retrăi trăirea inițială (fiindcă atunci filmam), ci voi vedea ceea ce a văzut telefonul mobil. Ulterior, când postez într-o rețea un fragment din acel concert, ceea ce le arăt celorlalți nu este ceea ce am trăit eu. Dacă cineva, eventual, mă invidiază, acel om nu înțelege că eu, de fapt, nu am trăit concertul, nu am fost „acolo”, nu am asimilat deplinătatea acelui prezent, ci m-am proiectat într-un viitor „mai bun”, imaginându-mi că acel viitor îmi va aduce mai multă plăcere, prin prisma reacțiilor pe care mă aștept să le primesc în rețea.”
Aici pot spune că sunt mulți ani de când, fără să știu poziția asta a lui Heidegger, am învățat-o de unul singur și, implicit, am aplicat-o la mine. Am avut mult timp conștiința morții, probabil după ce m-am lovit pentru prima dată de maxima latină „Memento mori” (Amintește-ți că vei muri), dar ea s-a aprofundat după un moment în care și eu eram să mor, dar și după Colectiv, când, mai mult ca niciodată, mi-am dat seama nu doar că o să mor, ci că nu știu când o să mor; poate nu la bătrânețe, poate mâine, poate peste doi ani, așa că aș face bine să profit de timpul pe care l-oi avea.
În mod evident, asta nu înseamnă să trăiești paralizat de frica morții, și nici Heidegger nu spune asta, ci mai degrabă să nu iei viața de bună, că ea nu-i garantată nimănui.
„Cu alte cuvinte, întoarcerea la sinele autentic (sau descoperirea lui) nu e posibilă decât ca o continuă reamintire a propriei mortalități: doar cine ajunge să trăiască neîncetat „sub” conștiința morții poate realiza sensul ființei sale – aceasta este viziunea filosofului german (Heidegger).”
Aici m-a trăznit o imagine destul de deprimantă, respectiv dezagregarea omului, golirea lui de toate facultățile și transformarea într-un corp gol. Un exemplu pe care-l dau de câte ori am ocazia și cu care probabil plictisesc pe toată lumea (sâc!) este motorul de căutare Google. Odată cu apariția lui, nevoia de a memora informație a dispărut, căci ea este la o căutare distanță. Desigur, memorarea nu are doar calitatea de a ști, ci aceea de forma conexiuni cu alte informații din capul tău, de a stimula gândirea, în fine, un proces cognitiv întreg, dar care este acum înlocuit de ceva extern, în afara noastră: Google Search.
Mihnea Măruță aduce în față exemplul unui dialog platonic similar cu exemplul meu de mai sus. Mențiunea pe care aș face-o este că Google este infinit mai dăunător decât scrisul. Dacă, potrivit lui Platon, scrisul este o memorie externă, eu aș adăuga că tot este nevoie de efort intelectual pentru a o accesa, iar el se cheamă lectură. De luat în calcul și efectele pozitive pe care lectura le are asupra creierului. În schimb, în exemplul Google, încercarea de a asimila informația externă nu implică niciun efort intelectual, iar atunci creierul este complet văduvit de exercițiu.
„Scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte; punându-și credința în scris, oamenii își vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, și nu dinăuntru, prin caznă proprie”. – „Acesta e momentul în care Platon, prin vocea lui Thamus, introduce dihotomia dintre o memorie de prim rang (mneme) – memoria unui om viu, definită de internalizarea și autonomie – și o memorie inferioară (hypomnesis), fiindcă este externă, deci presupune reprezentare prin intermediul unor „icoane străine”.
„Gândirea lucrează din ce în ce mai frecvent prin ocolire, apelând la ceea ce s(-a) pus deoparte, într-o memorie externă: în termenii lui Platon, acest proces global nu face decât să sporească ponderea ne-viului în teritoriul vieții”.
Golirea omului așa cum îndepărtezi niște foi de varză nu se rezumă doar la memorie, transferată acum din interior în exterior, ci la multe alte aspecte:gândirea critică autonomă, acum lăsată în mâinile unor formatori de opinie, busola morală interioară, lăsată fie în mâinile religiei, ori a altor formatori de opinie, relațiile sociale în lumea reală transferate în lumea virtuală, și, în final, o lume din ce în ce mai puțin tactilă: meniuri cu cod QR etc. Omul este în mod fundamental o ființă tactilă, care vrea să atingă, însă tendința este de a virtualiza și astfel de a lipsi omul de una dintre componentele sale primare.
Mihnea Măruță spună că rețeaua are potențial de a naște un nou totalitarism și nu mi se pare deloc o exagerare, mai ales ținând cont că de foarte mulți ani avem oameni care se declară „cetățeni ai internetului”, asta deși, bineînțeles, virtualul nu este un stat, dar pe măsură ce înlocuiește realul se poate transforma într-un soi de stat
„Care este „dușmanul” unei rețele virtuale? Realul. Și care este alternativa pe care o propune? Evident, virtualul. Ideologia unei rețele digitale se naște deci din interesul acestei entități de a-l desprinde pe utilizator de existența sa obișnuită, de corp și de grijile curente, pentru ca el să fie conectat cât mai mult timp și să se dezvăluie pe sine într-o măsură cât mai mare. Și, pentru că nu există ideologie fără promisiuni, ceea ce promite rețeaua este transcendere deopotrivă a spațiului (acces nemijlocit la ceilalți) și a timpului (imortalizare prin reprezentare). Afirm că această ideologie în formare, nihilismul virtual, are potențial totalitar. Iată și de ce:
Pentru că, mai mult decât exemple anterioare de totalitarism (nazismul și comunismul), o rețea virtuală nu doar că urmărește o extindere globală (condiție obligatorie a unui totalitarism), dar ea este deja răspândită la nivel global.
Pentru că, prin sentimentul de rămânere în urmă pe care îl induce (și prin singurătatea aferentă), o rețea recreează omul de masă, ale cărui caracteristici principale sunt izolarea și lipsa unor relații sociale normale. Or totalitarismul se hrănește din existența a cât mai mulți asemenea oameni, dominați de singurătate și de resentimente, deci dispuși să se înregimenteze sub un stindard mai înalt.
Pentru că o rețea virtuală propune înlocuirea și chiar refuzul realității, or propaganda totalitară se hrănește dintr-o evadare din realitate în ficțiune.
Pentru că producerea de sine din rețea este o creație de tip techne, ceea ce înseamnă că un om-nod este mereu preocupat de un scop exterior, adică nu mai face lucruri de dragul de a le face. Dacă este anihilată sau atenuată bucuria de a face lucruri pur și simplu – care, în fond, este totuna cu bucuria de a trăi -, ceea ce îi ia locul este o continuă nevoie de validare, care duce la dependență de ceilalți și la imposibilitatea regăsirii de sine.
Pentru că Eul virtual este un simulacru, deci fiecare om-nod introduce subversiunea în această lume (căci simulacru nu este altceva decât modalitatea neființei de a se arăta ființei). Asta înseamnă că orice utilizator de social media sapă la temelia stabilității sociale, contribuind astfel la subminarea realității de către lumile virtuale.
Pentru că rețeaua stimulează tentativele de a-i seduce pe alții , or cea mai eficientă seducție se petrece când „ținta” ajunge să fie dezgustată de toate celelalte opțiuni. Dacă ajungem să ne dezguste oamenii (și realitatea, în general), ne va rămâne rețeaua, impersonală cum e, dar aflată mereu la dispoziție să ne ofere un vis sau o iluzie.
Pentru că virtualizarea de sine este un pharmakon, adică obiectul creat de rețea se îndepărtează de originea sa vie, încurajând astfel antimetalepsa, paricidul, o revoltă in nuce la nivelul fiecărui individ.
Nota mea: Paricidul din nota 7 nu se referă la paricidul din viața reală, ci la un alt fragment despre cum Eul virtual (fiul, creația Eului real) ajunge să ucidă Eul real (tatăl).
Concluziile oferite în „Identitatea virtuală” vis-a-vis de posibilul viitor al virtualului sunt de-a dreptul deprimante și profund inumane, dar probabil vor fi mort și îngropat până atunci, aici, în viața reală.
Pe scurt, Mihnea Măruță vorbește despre o copie virtuală a lumii (Metaverse), avataruri AI care să ia toate deciziile pentru noi (încă un strat de dezagregare a omului), dispozitive implantate direct în creier prin care să putem controla lumea din jur prin puterea gândului, dar reversul medaliei este că și noi am putea fi controlați și așa mai departe. Decizia majoră a generației următoare, spune Măruță, va fi între a avea un implant cerebral care să-ți dea acces la noua tehnologie și la nemurirea digitală, ori refuzul unui astfel de implant și condamnarea la o moarte reală, dar cu o corp aflat sub voința noastră, cu libertate.
PS. Iar dacă toate astea sună cam SF, Facebook s-a redenumit Meta în 2021, iar Zuckerberg a vorbit despre concepția Metaversului, iar compania Neuralink, a lui Elon Musk, înființată în 2016, are ca obiect de activitate dezvoltarea de interfețe creier-calculator implantabile.
„Noaptea plec, noaptea mă-ntorc“, de Florin Lăzărescu. Coincidența face să fi citit prima carte de Florin Lăzărescu în urmă cu vreo două săptămâni, „Lampa cu căciulă”, și să mi se pară teribil de proastă. Nu știu de ce continui să cumpăr cărți de autori care nu mi-au plăcut, dar uneori e cu noroc.
„Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” e un titlu care mi-a rămas în cap de prima dată când l-am citit pe undeva acum mult timp. E pur simplu perfect, destul de sugestiv pentru conținut, o formulă cu care mulți putem empatiza, chiar dacă nu facem aceleași munci. Probabil că mi-a rămas în minte titlul și din cauză că era o vorbă destul de des întâlnită când eram copil, nu știu cât de mult se mai folosește acum.
„- Simt și eu câteodată ca femeia aia: că nu mai pricep nimic din ce se întâmplă azi pe lumea noastră. Și m-apucă un fel de amărală”. – cu această linie de dialog a personajului principal Pavel, un muncitor în construcții aproape de pensionare, putem empatiza mulți dintre cei noi, ori cel puțin aceia care încearcă să rămână într-un fel de echilibru într-o lume tot mai polarizată.
Pe scurt, căci și cartea e scurtă și cu mult dialog, se citește în vreo două ore, „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” e povestea unui muncitor în construcții care face naveta la București și care, în afară de sărăcia pe care ți-o dă o viață de muncă prost plătită, se lovește de tot felul de lucruri pe care nu le mai înțelege, de la a avea un telefon mobil la ce muncesc ăia pe calculator și așa mai departe. Este în același timp povestea unei generații care n-a putut ține pasul cu schimbările mult prea bruște și în cascadă de după Revoluție.
Cred că și cu asta putem empatiza, că și unii dintre noi se simt depășiți de unele lucruri care se întâmplă în lumea de astăzi, chiar dacă suntem mai tineri decât fictivul Pavel și avem șansa de a lucra în domenii mai deschise la schimbare.
Nu sunt foarte multe de spus în privința acțiunii, e un roman de astmosferă și cred că reușește să-și atingă scopul și să te facă să te gândești la toți acei oameni rămași în urmă, în unele cazuri fără voia lor. Eu oricum am o slăbiciune pentru cărțile cu temă socială, așa că m-a atins unde trebuie.
De menționat e că în carte e cuprinsă o singură zi din viața muncitorului/navetistului Pavel, lucru care m-a dus cu gândul la „O zi din viața lui Ivan Denisovici”. Bineînțeles că diferența de temă nu poate fi ignorată, însă metoda este aceeași: prezentarea unei singure zi din viața unei persoane cu toate nimicurile, banalitățile și rutina ei. Căci nu-i așa? Mai nimeni nu are parte de întâmplări ieșite din comun în fiecare zi sau chiar și ocazional?
„Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” e o carte bună a literaturii române contemporane și mă bucur că experiența cu „Lampa cu căciulă” nu m-a făcut să nu mai cumpăr cărți de Florin Lăzărescu, ba chiar acum sunt dispus să mai încerc și altele dintre scrierile sale.
Nu plănuiam să scriu despre ambele cărți, „Utilitatea inutilului“, de Nuccio Ordine, și „Sufletul lumii“, de Roger Scruton, în aceeași postare, însă l-am citit pe Ordine fix după Scruton și multe dintre ideile sale s-au legat automat de ce citisem la Scruton. A fost un fel de coincidență miraculoasă. Pentru a-l înțelege mai bine pe Ordine voi începe cu câteva concepte din „Sufletul lumii”, a lui Scruton.
În „Sufletul lumii” Roger Scruton se plimbă, în mare parte, în jurul aceleași idei, anume că știința nu a putut, nu poate și nu va putea niciodată să explice totul, mai ales când vine vorba de fenomene ale căror motiv de existență nu-l cunoaștem, chiar dacă am putea afla cauzele care le dau naștere.
Esențial pentru a înțelege ce vrea să zică Scruton este că omul se compune din două părți: obiect (corpul) și subiect (persoana). Corpul este obiectul, tangibil în lumea fizică a obiectelor și lucru studiabil și explicabil de către știință, în timp ce conștiința, cea care dă naștere persoanei, care este subiectul, este imposibil de explicat de către știință. O ființă umană nu este doar un obiect, adică un corp, ci și un subiect, adică o persoană. În cuvintele lui Scruton, chiar dacă știința va putea cândva explica exact prin ce mecanisme se naște conștiința, ea va putea răspunde doar la întrebarea „cum?”, întrebare caracteristică științei. Ea nu va putea însă răspunde întrebării „de ce?”, întrebare care ține de teologie sau filosofie.
Scruton deplânge de altfel că știința modernă a transformat omul doar într-un șir de procese mecanice explicabile, având ambiția de a putea explica chiar și subiectul prin intermediul obiectului, lucru puțin probabil. Chiar dacă s-ar găsi o explicație științifică a conștiinței și ea ar putea fi replicată într-un porc, să zicem, ea nu va putea explica nici de ce există conștiința, nici cum este să fii conștient, adică ceea ce Heidegger numea dasein – experiența de a fi în lume. Dasein-ul este o experiență profund subiectivă și imposibil de redus la o teorie generală.
Acestea fiind zise, să trecem la „Utilitatea inutilului“, de Nucio Ordine, un manifest minunat pentru așa-zisele lucrurile inutile.
E o carte despre cum ne-am transformat, ori am fost transformați din ființe umane în unități de producție a plus valorii și reduși la simple cifre (știi corporația aia care îți zice că suntem o familie, dar în a cărui tabel contabil figurezi doar ca o cifră ce e ștearsă când nu mai e nevoie de ea), în timp ce lucrurile cu adevărat fundamentale ale naturii umane, cunoașterea, contemplația, curiozitatea au căpătat statut de fleacuri.
„Firește, în lumea noastră dominată de homo oeconomicus, nu e lesne de înțeles utilitatea lucrurilor inutile și mai ales inutilitatea celor utile: câte bunuri de consum care nu răspund niciunei nevoi nu ne sunt vândute drept bunuri indispensabile? Spectacolul ființelor umane care, ignorând pustiirea crescândă a spiritului, își închină viața acumulării de bani și putere e greu de suportat.”
Și totuși, lucrurile frumoase sunt adesea inutile în sine. De ce ai oferi, ca-n exemplul de mai jos, o floare unei persoane dragi? Care e profitul din ceva atât de superfluu? Nu e niciun profit, e doar un gest mult mai aproape de natura noastră decât deținerea unui iPhone.
„Și nu întâmplător, cu mulți ani înainte, (…) Okakura Kakuzo descoperise în plăcerea de a culege o floare pentru a o dărui iubitei momentul exact în care specia umană s-a ridicat mai presus de animale. (…) Într-o unică mișcare, o dublă gratuitate: floarea (obiectul) și actul de a o culege (gestul) reprezintă ambele inutilul, punând sub semnul întrebării necesarul și profitul.”
„A fi valorează mai mult decât a avea” – asta e cumva o lecție pe care mulți o intuiesc atunci când, de exemplu, se plâng că pierd prea mult timp cu munca și au prea puțin timp pentru familie sau alte lucruri pe care și-ar dori să le facă-n timpul liber, dar pe care nu reușesc să și-o înșușească pe deplin atunci când preferă să tragă de ei mai mult decât ar fi nevoie. Acest timp ar fi putut fi folosit pentru o carte citită, pentru timp petrecut cu prietenii, pentru o plimbare pe munte, pentru lucruri care ne fac fericiți în mod durabil, versus timp folosit pentru mai mulți bani cu care să ne luăm lucruri despre care ni s-a zis că ne sunt esențiale.
Tot ce ține de nevoie este urât, căci îți anulează libertatea. Tot ce împlinește o nevoie este util, dar nu și frumos. Cumva totuși am redus tot ce ne este trebuincios și deci util doar la nevoile materiale. Nevoile psihologice, afective sau umaniste le-am dat deoparte ca pe niște prostii care nu produc nimic. Poate e și asta o explicație pentru felul în care arată lumea astăzi, unde se vede o revoltă împotriva uniformizării omului ca unitate de producție. Reapar crizele de identitate, încercările de recuperare a unei identități, nostalgia traiului idilic sătesc/natural etc., toate corespund unor nevoie psihologice și umaniste care au fost mult timp reprimate de dragul concentrării asupra câștigului care să crească PIB-ul an de an.
„Un lucru cu adevărat frumos e acela care nu poate servi la nimic; tot ce este util e urât, căci este expresia unei nevoi, și nevoile omului sunt triviale și dezgustătoare, ca și biata și infirma sa natură. Locul cel mai util din casă este latrina.”
Vis-a-vis de citatul de mai jos m-a dus gândul la obiectul și subiectul din cartea lui Roger Scruton. Nu știu din ce motiv m-am gândit la noua modă a femeilor de a se dezgoli pe OnlyFans combinată cu pledoaria de a nu mai obiectiviza femeile. Cred că e destul de greu ca un consumator de OnlyFans să nu te obiectivizeze când tu i te prezinți ca un obiect (corp gol). Subiectul (persoana) nu există în relația asta, ci doar un corp gol perceput de privitor doar ca obiect, ceea ce într-o poză și este. În același timp e destul de ipocrit să ceri celorlalți să nu vadă ca pe un obiect când tu te prezinți lor doar ca un obiect. Industria videochatului este de departe mai umană decât OnlyFans, căci presupune o interacțiune în timpul căreia clientul poate avea de-a face și cu persoana, nu doar cu obiectul corporal.
„(…) Fiica ta, cu o nubilitate timpurie, va visa, încă din leagăn, că se vinde pe un milion. Și tu însuți, o, Burghezule – și mai puțin poet decât ești astăzi -, nu vei găsi nimic de spus împotrivă; nu vei regreta nimic.”
„În ciuda antipatiei pe care i-o purta lui Tocqueville, marele scriitor rus Aleksandr Herzen vedea și el în negustorimea vremii sale o clasă dedicată trup și suflet comerțului („ceea ce contează sunt marfa, afacerea, lucrurile, esențialul este proprietatea”).
De câte ori nu ați auzit pe cineva desconsiderând persoane pe baza ocupației acestora sau a banilor prea puțini pe care-i câștigă. Cutare e gunoier și nu merită tratat cu respect, chiar dacă e tot o ființă umană ca noi. Ălalalt n-are bani de iPhone, deci nu merită considerația noastră etc. Chiar am văzut recent un film japonez, „Perfect days”, cu un domn care face curățenie în toaletele publice din Tokyo și care în timpul liber citea, asculta muzică, făcea poze, privea cerul dimineața sau frunzele bătute de vânt ale copacilor din parc, în timp ce razele de soare scăpau prin bolta de verdeața și-i luminau ochii. Conform standardelor de azi e un ratat. Conform standardelor umanismului și înțelepciunii e un om mult mai câștigat decât alții. Și, vis-a-vis de a trăi în prezent, în film spune și el: „next time is next time and now is now”.
„În primul caz, valoarea umană depinde de productivitate; în al doilea, e asociată cu marile reușite în artă și poezie, cu deplina înflorire a vieții umane. În primul caz, grija e îndreptată doar către viitor, subordănându-i acestuia prezentul; în al doilea, contează numai clipa prezentă, iar viața, măcar din când în când, dar cât mai mult cu putință, este eliberată de atitudinea servilă, dominantă într-o lume închinată creșterii producției.”
Cât de adânc s-a sedimentat în mintea noastră că valoarea unei persoane are legătură cu productivitatea sa, ori că doar lucrurile care aduc un profit bănesc sunt utile se poate observa și din două mici interacțiuni pe care le-am avut cu ani în urmă:
Prima dintre ele implica niște colegi de serviciu cărora le ziceam despre obiceiul meu de a lucra doi-trei ani, a strânge bani și a-mi permite să stau fără loc de muncă o vreme, timp în care să mă ocup de lucrurile de care-mi pasă cu adevărat și, totodată, lucrurile pe care le consider cu adevărat însemnate pentru experiența de a fi în lume: lectura, curiozitatea de a învăța cât mai mult prin diverse modalități, de la călătorit cu autostopul și cu cortul la citit tot felul de cărți din tot felul de domenii, a face sport, a fi liber să-ți faci organizezi ziua cum vrei, per total ceea ce eu consider că mă ajută să cresc ca om. Nu mică mi-a fost mirarea să mi se răspundă că ei „n-ar putea să stea degeaba șase luni”. Așa deci, toate astea sunt considerate „a sta degeaba”, căci nu-ți aduc nici carieră, nici bani, nici statut social, ci doar împlinire sufletească.
A doua are de-a face cu un taximetrist pe care-l luasem în București când mă întorsesem după câteva luni de autostop prin Europa. Confuz ca întotdeauna când mă-ntorceam în țară după tot felul de aventuri, nu mai știam cum să ajung acasă de la Eroilor, așa că am luat un taxi. Văzându-mă cu rucsacii, taximetristul m-a întrebat ce și cum. După ce i-am povestit, următoarea lui întrebare a fost „de ce?” Care-i utilitatea adică? Am bâlbâit niște boabe despre cunoaștere, aventura de a înfrunta necunoscutul etc., dar am coborât din mașină convins că m-a crezut un zănatic care mai bine s-ar apuca de treburi serioase.
„Cărțile sunt pline de cuvintele înțelepților, de pildele anticilor privind obiceiurile, legile, religia. Ele trăiesc, discută, vorbesc cu noi, ne povățuiesc, ne instruiesc, ne consolează, ne pun sub ochi lucruri aflate foarte departe de memoria noastră. Atât de mare le e demnitatea, maiestatea și chiar sfințenia, încât, dacă n-ar exista cărțile, am fi cu toții neciopliți și ignoranți, fără nicio memorie a trecutului, fără nici o pildă; n-am avea nici cunoaștere despre lucrurile umane și divine; aceeași urnă care adăpostește trupurile ar pecetlui și amintirea oamenilor.”
Despre elevul și toți oamenii de astăzi, mulți ai naibii, care nu pricep că cunoașterea este un scop în sine. A învăța este a ști și atât. Profitul bănesc poate fi doar un alt efect, dar iubitorul de cunoaștere nu învață ca să facă bani, ci ca să știe. Nuccio Ordine abordează și subiectul învățământului transformat din cunoașterea ca scop nobil în cunoașterea ca strategie de profit. Cum ar fi oameni pe care-i auzi că urmează medicina nu pentru că sunt atrași de asta, ori că au o chemare în direcția asta, ci că vor să facă bani.
„Să ne amintim, de pildă, de ceea ce povestește Stobaios despre Euclid: răspunzând întrebării unui elev care, imediat după învățarea unei teoreme, l-a întrebat: „Și eu cu ce mă aleg de aici?”, celebrul matematician a trimis după un sclav și i-a poruncit să-i dea elevului un bănuț „fiindcă acesta are nevoie să se aleagă cu ceva din ce învață”.
„Dacă, așa cum am văzut, posesia ocupă astăzi un loc de frunte pe scara de valori a societății noastre, câțiva autori au demonstrat cu strălucire forța ei iluzorie și nenumăratele efecte distructive cărora le dă naștere în toate domeniile cunoașterii și în toate tipurile de relații umane. „A ne bucura de lucruri, nu a le stăpâni face să fim fericiți”, amintea cu spiritul său pătrunzător Montaigne.”
Ultimele capitole cuprind dragostea și adevărul absolut, ambele pervertite de oameni. Dragostea e transformată în proprietate, în ton cu societatea modernă, iar fiecare individ deține adevărul absolut, deci nimeni nu-l deține, deși crede c-o face.
„Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care aduce cea mai crudă suferință. Căci, în ciuda părerii comune, nu dragostea te face să suferi, ci instinctul proprietății, care este contrariul iubirii.”(Antoine de Saint-Exupery)
„A renunța la pretenția posesiei, a ști să conviețuiești cu riscul de a pierde ceea ce ți-e drag înseamnă să accepți fragilitatea și precaritatea iubirii. Înseamnă să abandonezi iluzia că poți obține din dragoste garanția unei legături trainice, aceptând că relațiile umane , cu limitele și imperfecțiunile ce le caracterizează, nu sunt scutite de opacități, de zone de umbră, de nesiguranță. Iată de ce, atunci când căutăm totala transparență și adevărul absolut al iubirii, sfârșim prin a o distruge, prin a o sufoca într-o îmbrățișare mortală.”
„La fel ca filozofia , religia trebuie să devină o opțiune de viață, să se transforme într-un mod de a trăi. De aceea, nici o religie și nici o filozofie nu vor mai putea pretinde că sunt în posesia unui adevăr absolut, valabil pentru toate ființele umane. Fiindcă a crede că posezi unicul și singurul adevăr înseamnă să simți datoria de a-l impune , chiar și cu forța, spre binele omenirii. Dogmatismul produce intoleranță în toate sferele cunoașterii: în planul eticii, al religiei, al politicii, al filozofiei și al științei, a socoti că adevărul tău e singurul posibil înseamnă să negi căutarea adevărului.”
Am lăsat citatul ăsta la final pentru că mi se pare, poate, cel mai important. Oamenii nu mai sunt curioși, ori mai bine zis nu mai sunt curioși către ce contează cu adevărat. Curiozitatea e îndreptată către bârfe, cancanuri, vedete și prea puțin în direcția unei cunoașteri care să aducă o transformare a ființei umane în tot ce poate fi ea mai bun.
„Curiozitatea, care, chiar dacă nu dă naștere unui lucru util, e pesemne trăsătura cea mai importantă a gândirii moderne. Nimic nou aici: curiozitatea e principiul care i-a călăuzit pe Galilei, Bacon, Isaac Newton, și ea nu trebuie împiedicată de nimic.”
O nouă dezamăgire din seria literatură română contemporană, de data asta „Intervenția“, de Dinu Guțu. Trebuie să recunosc că am fost sceptic de la bun început citind pe copertă că Dinu Guțu scrie la CriticAtac (un foileton penibil așa-zis de stânga, care trăiește sub umbra lui Costi Rogozanu) sau Vice, adică acel site ridicol unde hipstării pauperi se plâng, printre altele, de ideologia de extremă dreaptă în timp de vomită ideologie de extremă stângă.
La fel de sceptic am fost și când, tot pe copertă, am descoperit o recenzie scrisă de Adrian Schiop, un personaj urât mirositor, cu comportament de troglodit (care probabil în cercul lor e considerat cool și nonconformist), dar bun scriitor (mi-a plăcut Soldații și chiar mai mult „Șmecherie și lume rea”, cartea în care deschide o fereastră către universul cultural al manelelor).
În ciuda minusurilor pe care le-am scris mai sus, am zis să fiu deschis și să-i acord timpul meu, mai ales că în descrierea autorului era menționat titlul de antropolog. Am sperat că va fi o ușă deschisă în universul galeriilor de fotbal, căci asta este tema principală a cărții, așa cum Adrian Schiop a reușit în cazul manelelor sau extraordinarul Vintilă Mihăilescu pe atât de multe alte subiecte, daaaar…
nu pot lua în serios un om care la peste 30 de ani e ultras într-o galerie de fotbal. Nu știu dacă e bine sau nu, dar nu pot. Poate de asta nici pe Dinu Guțu, despre care înțeleg că e ultras Dinamo în timpul liber, n-am reușit să-l iau în serios. Mai departe de cercetarea antropologică nu pot lua astfel de lucruri în serios, să găsesc vreo valoare în a te identifica până la un astfel de nivel cu o echipă pe care, de altfel, o doare-n cot de tine sau să te înjuri și bați cu alți oameni pe motiv că ălora le place altă echipă. Deși Dinu Guțu încearcă să dea o notă de realism fenomenului galeriei, mi se pare fix opusul: o poveste de adormit copiii pentru oameni care au uitat să se maturizeze.
„Ivan cel mic, mai cu spirit, se întoarce c-o cârpă vișinie în mână. Plânge de fericire și tremură tot.”
Asta cu Ivan e de la un meci Dinamo – CFR Cluj în care ultrașii dinamoviști reușesc să pună mâna pe un steag al adversarilor. Anterior fusese o poveste despre cum căutau să-i bată pe niște fani de la AS Roma pentru a le fura steagul. Paralela aici este cu legiunile romane (și nu numai) ale căror stindarde aveau o valoare simbolică și care nu puteau fi predate dușmanului cu niciun preț. Bineînțeles, una e când ești într-un război adevărat și alta când e un război cu copii de peste 30 de ani cu prea mult testosteron care-și trag fularele la gât și se văd deja ca-n filmul ăla cu 300 de spartani.
Deși nuanța pe care Dinu Guțu încearcă să o transmită, precum e cazul și-n recenzia lui Vasile Ernu (prezentă și ea pe copertă, un fel de all-stars al hipstărimii paupere), că personajele din carte fac parte dintr-o generație în derivă care caută un loc de refugiu și sens nu pot decât să râd la gândul că unul dintre posibilele locuri în care te duce căutarea de refugiu și sens e galeria.
Destul de jenant e și capitolul „Aprilie în Ferentari”, care e despre o întâlnire între protagonist și Adi (în realitate Dinu Guțu și Adrian Schiop), în care protagonistul îl periază pe Adi mai ceva ca o perie bideul.
O problemă mi s-a părut și credibilitatea personajelor, care pentru mine a fost nulă, ca-n citatul de mai jos:
„Merg cu Bolo, care-i șofer în cealaltă mașină, la veceu. Ne pișăm unul lângă celălalt. Mă bate din senin cineva pe umăr și mă-ntreabă dacă-i stă bine freza. E turcul. Îi răspund că da, să nu-și facă griji. OK, mersi, îmi răspunde și pleacă.
Ce-a întrebat? e curios Bolo.
Dacă-i stă bine coafura, îi zic eu spălându-mă pe mâini.
Păi ce pula mea? E poponar? Futu-l în gură de opărit. Hai să-l batem, și Bolo urlă după turc (…)”
E pur și simplu o situație atât de neverosimilă, de improbabilă încât falsitatea ei te trăznește fix în meclă. Sau momentul în care avem parte de o beție, iar doi ultrași urlă și cântă-n engleză. Nu știu dacă primul impuls lingvistic al băieților de galerie e fix limba engleză, pe care în general au monopol hipstării.
Un alt exemplu e citatul de mai jos, un suav apropo la cartea lui Samuel Huntington, „Ciocnirea civilizațiilor”.
„Păi da, băgăm și mergem direct la petrecere. Să vezi acolo ciocnirea civilizațiilor, râde Ursu.”
Cumva îmi pare foarte unlikely (ca să copiez un tipar din carte în care româna mai e înfrumusețată cu câteva cuvinte în engleză, din nou tiparul hipstărilor, dar pus în scenă de băieți de galerie) ca un ultras care tocmai a tras pe nas să facă o referire la Samuel Huntington. Chiar very unlikely.
Per total există în carte o notă de dispreț la adresa „hipstărilor de pe centru”. Legitim. Toată chestia, pe care ei poate nu o văd, este că ei sunt tot niște hipstări și adesea tot de pe centru, doar că niște hipstări mai pauperi. A merge la manele, a da ture prin Ferentari, a bea bere la PET și așa mai departe au devenit tot mode copiate de mulți hipstări care să poată râde de confrații lor care preferă un hipstărism mai posh. Un comportament deghizat într-un presupus dispreț de stânga față de bani si de cei cu bani, în timp ce dorința lor este de… a avea și ei mai mulți bani. Berea la PET nu este deci o alegere, dar portretizarea ei ca alegere și disprețul pentru altceva e un soi de ascundere a vulnerabilității financiare și a efectelor sociale cu care vine. Dacă hipstării standard încearcă să se uite la tine de sus prin cât de mult dau ei pentru o matcha, hipstării pauperi se uită la tine de sus din prisma a cât de lumești și-n contact cu pătura socială de jos sunt ei.
Am băut bere la PET ani de zile și am ars-o în bodegi jegoase că acolo m-am simțit în elementul meu și alea îmi erau și posibilitățile financiare. Dar nu mi-am făcut un titlul de glorie din asta, eram pur și simplu eu și făceam ce-mi place, unde-mi place.
În definitiv, dacă ți se pare cool să o arzi la terasă în Ferentari s-ar putea să-ți placă „Intervenția”. Mie nu mi se pare cool să transformi sărăcia într-un safari hipstăresc și să ai impresia că dacă te salută un interlop te ridici deasupra hipstărului de la Universitate care se înclină la Chirilă.
Singura parte bună la cartea asta a fost că am dat doar zece lei s-o iau de la anticariat și o s-o duc gratis de unde am luat-o.
PS. Era să uit. Nici limbajul nu ajută la calitatea cărții. Nu-s io ăla sensibil la vulgarități, dar trebuie să aibă un sens și un context. O pulă bine băgată la momentul oportun are un impact mai mare decât șapte puli pe fiecare pagină, timp de 200 de pagini. Devine anost, gratuit și vulgaritatea-și pierde efectul șocant.
