„Tirania penitenței“, de Pascal Bruckner, cartea în care scriitorul și autorul francez vine să ne arate că, în ciuda discursului masochist din ultimii ani, Europa și europenii, sau Occidentul, nu reprezintă tot ce e mai rău pe lume, chiar dacă au colonizat și au fost imperialiști.
„Ne aflăm într-o vreme în care, împinși de ideologii feroce și mediocre, oamenii se obișnuiesc să le fie rușine de orice. Rușine de ei înșiși, rușine de a fi fericiți, de a iubi și a crea (…). Trebuie așadar să te simți vinovat. Iată-ne târâți la confesionalul laic, cel mai rău dintre toate“, așa începe cartea, cu acest citat din Albert Camus, relevant pentru discursul anti-occidental de astăzi.
Distrugătoarea ideologie „woke” dispune de multe critici la adresa Europei, prin intermediul cărora încearcă să portretizeze Lumea Veche ca pe un etern opresor și obstacol în calea emancipării celorlalți, fie ele minorități sau alte continente care au fost subjugate în mileniul trecut, critici tot mai internalizate de occidentalii de astăzi, care bagă capul în pământ atunci când li se spune că ar trebui să le fie rușine. Dar ar trebui oare să le fie rușine? Sunt oare europenii de astăzi vinovați pentru ce au făcut europenii de acum 500 de ani?
„Așa cum în islamismul radical există predicatori ai urii, în democrațiile noastre există predicatori ai rușinii, mai ales în elitele gânditoare, iar prozelitismul lor nu este mai mic. Dacă este să le dăm crezare, suntem departe de a fi nevinovați, noi care, printr-un simplu joc de raporturi de forță, lăsăm să acționeze foamea, SIDA și submedicalizarea.”
„Să ne ferim de cine nu-l prețuiește pe străin decât din dispreț față de sine: aversiunea pe care și-o poartă va sfârși prin a se răsfrânge asupra simpatiilor sale. Să redevenim prieteni cu noi ca să fim din nou prieteni cu alții! Dai o slabă întrebuințare celorlalți când ești obosit de propria-ți existență.”
O idee interesantă pe care o exprimă Pascal Bruckner este că vina trecută a europenilor a fost transformată într-o creanță infinită. Li se vor putea reproșa la infinit crimele din trecut, și doar crimele, nu și victoriile asupra lor, de care tot europenii sunt responsabili. Această creanță este și va fi folosită la infinit pentru a-i rușina pe europeni, pentru a le nega dreptul la mândrie față de lumea pe care au creat-o. Până la urmă, dacă Europa este plină de diavoli și este un loc atât de damnat, infestat de nenorociți, de ce toată lumea imigrează aici? Cum spune Pascal Bruckner, Europa a menținut vii idealurile Iluminismului. S-a pierdut pe drum, în anumite etape, a creat monștri, dar moștenirea iluministă a făcut ca tot Europa să ucidă răul căruia îi dăduse naștere.
„Să amintim un fapt foarte simplu: Europa mai degrabă și-a învins monștrii. Sclavia a fost abolită, colonialismul abandonat, fascismul distrus, comunismul îngenuncheat. Ce continent mai poate afișa un asemenea bilanț? În definitiv, preferabilul a învins abominabilul. Europa înseamnă Shoah plus distrugerea nazismului, înseamnă gulagul plus căderea Zidului Berlinului, Imperiul plus decolonizarea, sclavia și abolirea ei, înseamnă de fiecare dată o violență precisă nu numai depășită, ci și delegitimată. Este vorba de o dublă înaintare, a civilizației și a dreptului. Nu trebuie să cădem în „mania orgoliului” de tip japonez apărat de o extremă dreapta care vizează prin aproximări să dea o viziune exaltantă a istoriei: acest curent afirmă măreția unei țări în ciuda crimelor ei; noi trebuie să fim mândri de noi împotriva crimelor noastre, pentru că le-am recunoscut și respins. Freud a caracterizat odinioară melancolia drept tulburarea sentimentului de stimă față de sine: la suspendarea interesului pentru lume, la pierderea capacității de a iubi se adaugă înmulțirea autoreproșurilor ce pot merge „până la așteptarea delirantă a pedepsei”. Acest delir de automicșorare, în ce ne privește, uită că la urma urmei libertatea mai degrabă a triumfat asupra opresiunii, lucru datorită căruia în Europa se trăiește mai bine decât pe alte continente“.
Perpetua critică „woke” la adresa europenilor este o penitență infinită la care trebuie să ne supunem. Nu ai dreptul să te aperi în fața unei minorități sau a unui popor care a fost colonizat în trecut. Nu ai dreptul să spui „da, dar…”. Nu, creanța este infinită. Ești pururi opresorul, chiar dacă opresorul a fost și eliberatorul, cel care a abandonat colonialismul.
Creanța va fi folosită ca scuză pentru orice. Deși, de exemplu, au trecut 70 de ani de la decolonizare, vina pentru subdezvoltarea Americii Latine, Africii și Asiei este aruncată tot pe umerii Europei, mai puțin în cazul Chinei și Indiei, care au făcut pace cu trecutul și au decis să-și asume responsabilitatea pentru propriul drum. Nu a oprit nimeni aceste continente din a se dezvolta, din a impune drepturile omului și democrația reală, dar e mai ușor, atunci când nu ești în stare, să invoci infinita și perpetua vină a imperialiștilor europeni. Nu pot să nu văd o paralelă cu România, unde se dă în continuare vina pe comunism. Aș putea accepta această scuză până-n 2007, dar apoi am avut parte de tot sprijinul Uniunii Europene și suntem tot într-o mlaștină tipic românească, iar unii continuă, după 32 de ani, s-o atribuie pe seama veșnicei moșteniri grele a comunismului. E mai ușor așa, decât să-ți asumi responsabilitatea și, implicit, vina.
În citatul de mai jos, Bruckner reclamă noțiunea lipsită de sens a mândriei, pe care și eu am observat-o de cu mulți ani în urmă. E o absurditate să te declari mândru/rușinat de ceva față de care nu ai niciun merit/vină, ceva care este doar un dat biologic. În schimb, nuanța pe care filosoful francez o dă, că acest impuls de mândrie ar veni dintr-un substrat conștient că ar trebui să-ți fie rușine, al cărui efect este asumarea inferiorității, e ceva nou și demn de luat în seamă.
„Un lucru și mai grav: sub acoperirea respectului pentru diferențele culturale sau religioase (crezul de bază al multiculturalismului), indivizii sunt închiși într-o definiție etnică sau rasială, sunt băgați din nou în plasa din care trebuiau să fie scoși. Iată-l pe negru și pe arab prizonieri pe veci ai istoriei lor, replasați de bunii lor prieteni progresiști în contextul fostei dominații, supuși spiritului de bisericuță etnică. Ca în perioada colonială, primesc domiciliu forțat în epiderma și originea lor. Printr-o dialectică perversă, sunt întărite prejudecățile ce trebuiau extirpate: celălalt nu mai poate fi considerat un egal, ci un inferior, un veșnic oprimat ale cărui suferințe trecute ne interesează mai mult decât meritele prezente. Este toată problema „mândriilor” gay, bi și transexuale, bretone, negre etc., venind în general de la categorii stigmatizate, și anume că subînțeleg contrarul a ceea ce enunță: că s-ar putea să-ți fie rușine că ești cine ești. Este revelator că această expresie, provenită din politicile identității, a devenit sloganul tuturor. Or, trebuie să fim mândri nu de ceea ce suntem, fapt care nu depinde de noi, ci de ceea ce facem.”
Tirania penitenței este și atribuirea tututor relelor pe umeri europeni, ca și cum ei ar fi inventat sclavia, colonizarea, imperiilor. Cum spune și Pascal Bruckner, echitabil ar fi să criticăm nu doar relele din trecutul european, ci și pe cele de pe alte continente. Sclavie și imperialism au existat și-n Africa, și-n Asia, și-n Americi înainte de venirea europenilor, asta pentru cine a avut curiozitatea să studieze organizarea socială și istoria unor culturi precum cele ale incașilor, aztecilor, Imperiul Mogul din India, invaziile mongole, imperialismul japonez, califatele arabe, Imperiul Otoman și diversele regate africane. Dar despre toate acestea nu auzi critici, penitența este impusă doar Europei, iar asta, în opinia lui Bruckner, este din cauză că Europa este liberă și democratică. Este singurul loc unde climatul permite, grație moștenirii iluministe, prezența unor astfel de critici și recunoașterea relelor din trecut, spre diferență de inocentele victime din Africa, Asia și din America Latină, unde astfel de acuzații n-ar fi întâmpinate cu atât de multă candoare.
„A te declara victimă înseamnă a te dota cu dubla putere de a acuza și de a reclama, de a arunca oprobriul și de a cere stăruitor. Și de vreme ce toți avem în arborele nostru genealogic cel puțin un spânzurat, un șerb, un proletar, un persecutat, vom coborî în timp dacă trebuie până în Evul Mediu ca să cerem dreptate. Lupta politică clasică forma femei și bărbați oțeliți, mândri de cuceririle smulse, lupta juridică de astăzi fabrică nemulțumiți cronici. Nu e sigur că e vorba de un progres.“
„Tirania penitenței“, de Pascal Bruckner, este o carte lucidă, care reașează istoria în matca sa și ne readuce aminte că veșnicele acuzații la penitență de care au parte europenii nu sunt decât o ideologie născută din neputința de a-ți asuma responsabilitatea pentru propria ta dezvoltare. În niciun moment nu este vorba despre a nega ororile la care Europa a contribuit, însă, spre diferență de criticii de serviciu, este vorba și despre a nu uita că Europa și-a recunoscut greșelile și le-a îndreptat. A evoluat. Merită ea să fie demonizată? Celelalte continente au recunoscut și ele lucrurile de care se fac vinovate, pentru a fi atât de cruțate de acuzațiile „woke”?
Sau poate că problema e mai simplă. Europa e puternică, iar aici intrăm în teoriile raporturilor de putere. Dacă nu-l poți doborî pe cel puternic cu forța, îl poți submina prin impunerea unei căințe veșnice, prin a-l ține cu ochii în pământ, prin a-l moleși până când va rămâne fără vână și va refuza să mai facă orice ar putea ofensa sensibilitățile excesive și tiranice ale celor care-i amintesc că-n venele sale nu curge decât colonialism, nazism și comunism. Astfel, scârbit de sine, va deveni sclavul noii morale impuse. Nu se va mai uita în oglindă pentru a stabili cine și ce este, ci va accepta de-a gata ceea ce-i vor spune alții că e.
Pascal Bruckner planteaza o sfidare interesanta prin acest discurs care trezeste in noi sentimente diferite atunci cand ne referim la rusinea si vina Europei si Americii. In loc de a rusina Europa, ar trebui sa ne fie mandri ca am reusit sa ne debarasam de teribilele crime, ca lumea a progresat si ca toata lumea vrea sa vina la noi. Acest lucru este extrem de important si trebuie sa fim recunoscatori ca am putut sa curatam lumea de crimele vechii sale. Cartea lui Pascal Bruckner este un instrument important pentru a ne ajuta sa intelegem cat de gresit este sa ne introiectam blamul fara a ne lauda pentru marile realizari pe care le-am avut.
Așa zic și eu, că e nevoie de echilibru: să vedem ambele părți ale monedei.