„Bucuria de a trăi“, de Emile Zola, carte pe care am citit-o complet absorbit, cu gâtul înțepenit, și din care, ironic, sunt multe lucruri pe care mi le amintesc strict vizual, ca o fantasmă, ceea ce nu e neapărat ieșit din comun, din moment ce lectura are darul de a deveni vizuală atunci când ești complet investit în ea. E poate Hollywood-ul de dinaintea apariției Hollywood-ului.
Chiar dacă am citit povești minunate scrise de autori moderniști sau contemporani, clasicii ca Zola au un je ne sais quoi care e doar al lor. Să fie că epoca lor aducea prea puține alte distracții, iar atunci toată munca lor de concentrare și de creație era direcționată doar spre literatură? Sau să fi fost că erau foarte culți, foarte talentați? Orice ar fi fost, clasicii construiau lumi întregi, exista o anumită completitudine în cărțile lor, care adesea lipsește în zilele noastre. Omul contemporan e prea grăbit și-i lipsește puterea de concentrare necesară unei cărți dense.
Și că veni vorba de completitudine, nu pot să nu observ că unii dintre marii autori francezi au vrut să scrie cicluri care să cuprindă vastitatea… a ceva. Balzac, cu cele peste 80? de opere din seria „Comedia umană” a vrut să cuprindă și să înfățișeze societatea franceză dintr-o anume epocă. Zola, care s-a inspirat de la Balzac, a creat ciclul „Les Rougnon-Macquart”, care urmărește istoria transgenerațională a unei familii și din care face parte și „Bucuria de a trăi”. La rândul său, Proust, prin seria „În căutarea timpului pierdut”, caută să exploreze fenomentul „memoriei involuntare” și înalta societate. Din tot ce-am citit, un singur corespondent românesc îmi vine în minte, care, comparativ, se apropie cel mai mult de Zola: ciclul transgenerațional al Comăneștenilor, de Duiliu Zamfirescu.
Sunt multe lucrurile care mi-au plăcut la „Bucuria de a trăi“: construcția personajelor și cât de bine sunt clădite și delimitate unele de celelalte, povestea în sine, momentele în care m-a ținut cu sufletul la gură și lucrurile nu s-au întâmplat cum m-aș fi așteptat, finalul și asocierile cu alte cărți pe care le-am putut face.
Pauline, o fetiță în vârstă de zece ani, rămasă orfană la Paris, este adoptată de unchiul și mătușa ei și adusă într-un sătuc de pe coasta normandă. Descrisă drept un copil senin și cu suflet bun, cuvintele „bunătatea nu aduc mereu și fericirea”, pe care i le spune doctorul Cazenove, se adeveresc în destinul său tragic.
Personajul lui Pauline, unul al optimismului în fața adversității, al unui tip de resemnare față de necaz și durere, al acceptării lor drept o parte naturală și inevitabilă a vieții, este construit în contrapondere cu cel al lui Lazare, fiul rudelor care au adoptat-o. Din cauza unei frici patologice de moarte (se trezește noaptea, realizând că „Doamne, trebuie să murim!), se transformă într-un nihilist care, mereu când e vorba de a se apuca să facă ceva, se întreabă care e rostul, căci oricum totul e degeaba. Lazare mi-a adus aminte de arhetipul omului superfluu, întâlnit mai ales în romanele rusești din epocă, cum ar fi la Pușkin (Evgheni Oneghin), Lermonton (Un erou al timpurilor noastre), Goncearov (Oblomov) sau Turgheniev (Rudin, Părinți și copii).
Rudele adoptive, doamna și domnul Chanteau, mi-au amintit parțial de tenebroasa familie Thenardier din Mizerabilii lui Victor Hugo. Pe când domnul este un reumatic care pe zi ce trece suferă și urlă tot mai tare din cauza bolii care progresează, alungând orice urmă de liniște din casă, dar îngrijit cu multă compasiune de Pauline, doamna se transformă, pe decursul poveștii, într-o scorpie care-i toacă aproape întreaga avere lui Pauline, ajungând să-și urască nepoata din cauza vinei pe care o resimte inconștient.
Deși, cum îi spune slujnica Veronique lui Pauline, familia asta i-a tocat banii și i-a călcat și inima în picioare, aceasta din urmă se sacrifică iar și iar pentru fericirea lor, primind în schimb doar și mai mult chin. Chiar dacă acest sindrom de Maica Tereza poate suna plictisitor, Zola se îngrijește să o umanizeze pe Pauline, ca nu cumva să capete vreun aer bisericos de sfântă. Pauline, în momentele sale de singurătate, se ceartă cu sine însuși, simte gelozie și ură, realizează ce i s-a făcut, este umană, însă alege fericirea altora în detrimentul răzbunării sale.
Sinuciderea de pe ultima pagină a cărții nu e cea la care mă așteptasem, în timp ce ultima frază, cu care se încheie romanul, e un îndemn memorabil și binevenit: „Prost trebuie să mai fii ca să te omori!“. Această concluzie capătă și mai multă greutate fiind spusă de domnul Chanteau, ajuns acum complet paralizat din cauza reumatismului, mai putând să-și miște doar gâtul cu ajutorul voinței proprii. Ceea ce încearcă Zola să ne comunice prin această asociere, dar și prin opunerea la nihilismul lui Lazare a optimismului fără de sfârșit al lui Pauline, este că viața merită mereu trăită, un fel de j’accuse la adresa disperării existențiale.
Citind romanul „Bucuria de a trăi“ de Emile Zola, am fost complet absorbit și am trăit intens fiecare pagină. Cartea m-a captivat cu povestea sa și m-a transpus într-o lume plină de viață și emoție.
Una dintre cele mai interesante aspecte ale lecturii a fost capacitatea romanului de a crea imagini vizuale puternice în mintea mea. M-am simțit ca și cum aș fi fost martor la evenimentele descrise, ca o fantasmă prezentă în poveste. Acesta este unul dintre darurile minunate ale lecturii, de a transforma cuvintele în imagini vii și de a ne purta în aventuri fascinante.
Romanul lui Zola poate fi considerat chiar o formă timpurie de Hollywood, cu capacitatea sa de a evoca imagini vii și de a transmite emoții puternice. Așa cum filmele ne captivează și ne transportă în lumi diferite, această carte mi-a oferit o experiență similară, creându-mi o bucurie de a trăi intensă în timp ce o parcurgeam.
Recomand cu căldură „Bucuria de a trăi“ celor care caută o lectură captivantă și plină de viață. Această carte m-a învățat că lectura poate fi mult mai mult decât cuvinte pe hârtie – poate fi o experiență vizuală și emoțională profundă. Încercați-o și permiteți-vă să vă bucurați de puterea cărților de a vă transporta în lumi magice!