Scrisoare pentru Maricica. Annapurna, Partea VI

Plecam fara regrete din Muktinah, cu destinatia Kagbeni. Speram sa regasim putin din magia pe care am ratacit-o in satul asta prapadit si deprimant.

E zi senina, cu vederi clare spre munti si soarele ne incalzeste. E timpul sa ne intoarcem la pantaloni scurti. Cautam poteca, dar nu o gasim, chiar daca ea apare pe harta. Localnicii ne spun ca nu exista nicio poteca, s-o luam pe drumul de pamant. Nu-i asa rau. Masinile sunt rare, asa ca se simte doar ca o poteca mai lata.

Dupa o vreme ajungem intr-un sat fantoma, cu o fortareata in varf, unde nu dam peste nimeni care sa ne lamureasca unde ar trebui sa fie poteca turistica. Doar un murg ma observa de peste gard, asa ca decid sa-l observ si io cu obiectivul de la camera.

Alte sat fantoma mai departe, cu animalele lasate de capul lor. Presupun ca toata lumea participa la ceea ce parea a fi o nunta in satul cel mai apropiat de Muktinah. Dam totusi peste o femeie pe un acoperis, o fi oaia neagra a regiunii de e singura care nu e la nunta, ori poate e ca mine, nu-i plac nuntile, care ne zice si ea ca nu exista nicio alta optiune spre Kagbeni decat drumul. Pe harta apare un traseu care ocoleste drumul, insa cel mai probabil nu e adusa la zi. Ar fi relativ greu intr-o tara atat de supusa dezastrelor naturale, unde alunecarile de teren sunt frecvente si, cel mai probabil, au distrus o parte din poteci.

Serpuim in jurul masivilor si odata ce ajungem in vale suntem loviti de un vifor constant, care ne baga nisip pana si in urechi. Nu lipsesc semnele care ne informeaza ca suntem in pe domeniul leopardului de zapada. Tare norocosi ar mai trebui sa fim sa vedem un leopard de zapada, din moment ce e unul dintre cele mai greu de vazut animale. Exista si o carte a lui Sylvain Tesson, numita ,,Leopardul de zapada”, despre o intreaga odisee de a zari un astfel de animal in Himalaya.

Zona din apropiere de Kagbeni este faimoasa pentru vifor. E un vant constant care te tine in loc si care arunca kilograme de praf in tine. Pare absolut incredibil ca oamenii pot trai in astfel de conditii. Turma de oi peste care am dat inainte de oras nu parea insa deloc deranjata.

O buna parte din Kagbeni a fost distrus in urma unor inundatii recente, asa ca acum e plin de utilaje si muncitori care incearca sa recladeasca ce s-a pierdut. Privim in vale matca raului care probabil se umfla pana peste maluri in timpul musonului si trebuie sa tin camera cu ambele maini ca sa nu mi-o zboare vantul.

Cautam cazare in Kagbeni, dar e plin peste tot. Nu intelegem ce se intampla, n-am avut problema asta nicaieri. Si oamenii sunt destul de neprietenosi, ne izgonesc imediat. Gasim un singur loc cu paturi libere, dar cer un pret prea mare pentru conditiile slinoase. Mai mult decat asta conteaza ca nu ne place locul, e o atmosfera dubioasa si nu vrem sa ramanem acolo. Ne oprim la un ceai si o placinta cu mere si decidem sa fortam o ora spre urmatorul sat.

Ne luptam cu vantul si praful, de acum si cu traficul, dar ia satul de unde nu-i. Aparent a fost distrus de inundatia care a afectat si Kagbeni. N-avem de ales decat sa fortam alte doua ore spre Jomsom, unde sigur gasim ceva. E ingrozitor.

Dupa o vreme decidem sa incercam sa oprim unul dintre jeep-urile care tot trec pe langa noi, dar nimeni nu are locuri libere. La pas e singura optiune. O piatra e catapultata de sub roata unui jeep si tasneste ca un glont in parapetul de pe marginea drumului. BOOM! Eu si Anders eram la cinci metri in urma. Ne uitam unul la altul si stim ca daca ne pocneste vreo piatra din aia acolo ramanem.

Inainte de Jomsom, dam peste ceva ce am vazut in mai multe locuri din Nepal, ceva ce inca ma lasa perplex: oameni care sparg bolovani cu ciocanul. Pietrisul e folosit la constructia de drumuri si case, asa ca munca multora este sa urce cateva zeci de metri in susul muntelui, sa adune bolovani pe care-i cara in cosul atarnat de spate, apoi sa-i aduca jos si sa-i sparga cu ciocanul in pietricele. La o scara mai larga de timp, practic, oamenii astia nu fac decat sa piseze munti cu… ciocanul. Ii vezi stand in fund deasupra unei gramezi de pietricele si dand cu ciocanul ritmic in pietre mai mari. Din pacate, e ceva ce razgaiatii din Europa care se plang de tot felul de lucruri n-o s-o vada niciodata.

Ajunsi in Jomsom, iar nu gasim cazare pe nicaieri. Ce naiba? Dar fix atunci imi pica fisa si-mi amintesc ca e Anul Nou nepalez, care pica-n aprilie. De asta e totul plin. Dupa multe cautari si multi nervi, gasim trei camere single la un hotel de langa aeroport, cu un pret de o treime din venitul lunar in Nepal, dar nu mai conteaza. Suntem franti. Patrik se uita la ceas si ne spune ca am facut 29 de kilometri in 7 ore. Nu e teribil de mult, dar in conditiile vantului si prafului, e altceva.

La dus dau cu degetul pe frunte si se ia o dara de negreala. Tot praful din lume pe mine. Nici asta nu mai conteaza. Acum stam in barul hotelului cu o bere Gorkha in fata si stim ca am terminat. A fost absolut minunat, dar nici viata la campie nu e rea. Maine avem un autobuz matinal spre Pokhara.


Despre autobuzul din Jomsom spre Pokhara, imaginile spun mai multe. Mari bucati din drum sunt pe marginea prapastiei, dar soferii par ca stiu ce fac, asa ca zero emotii. Din motive necunoscute, camera nu a focalizat corect in prima parte a filmarii.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *