„A avea și a nu avea“, de Ernest Hemingway. Ce dezamăgire! La fel ca-n cazul „Adio, arme”, încep să-mi pierd încrederea în acest atât de elogiat mare scriitor nord-american.
După „Bătrânul și marea“, care mi-a plăcut foarte mult, am sperat că și alte cărți ale lui Hemingway vor fi la fel de bune, însă următoarele două cărora le-am dat o șansă nu au fost nici măcar pe aproape.
În cazul lui „A avea și a nu avea“, dezamăgirea a fost și mai cruntă din cauza titlului care sugera un roman social, adică preferatul meu, ducându-mă cu gândul la John Steinbeck, dar care nu a fost decât un eșec.
„A avea și a nu avea” începe promițător, chiar dacă am strâmbat din nas văzând că e din nou vorba despre o barcă, un pescar, Cuba și, în general, cam același context ca-n „Bătrânul și marea”. Hemingway s-a străduit ca laitmotivul cărții să fie diferențele dintre cei care au și cei care nu au, iar structura a fost construită pe scoaterea în față a diferențelor dintre aceste două clase sociale. A eșuat însă în a face asta.
Dacă cei care nu au sunt bine portretizați, atât ca personaje, cât și ca stil de viață, opusul care ar fi trebuit să contrasteze, bogații și traiul lor, e fad, neexplorat. Personajele din această clasă privilegiată apar parașutate, fără niciun context, nu ni se vorbește prea multe despre ele și nu stârnesc niciun interes pentru cititor. Tentativa de scoatere în față a contrastului dă greș.
Țepuit de un bogat care nu-i plătește ieșirile la pescuit pe mare, Harry Morgan este nevoit să se implice în diverse activități ilegale de transport, de imigranți sau de alcool, între Cuba și statul american Florida. Greul drum al săracilor, loviți din toate părțile și de soartă, cum ar fi atunci când Harry rămâne fără barca pe care o folosea pentru a nu muri de foame, este descris oarecum în amănunt și ajută cititorul să se simtă solidar.
De cealaltă parte, bogații apar în peisaj doar ca stafii lipsite de o descriere corectă. La un moment dat, ni se vorbește de o domniță aflată pe un iaht, în port, care privește stelele nopții. Și asta e tot ce aflăm despre ea. Înțeleg, desigur, contrastele pe care Hemingway a încercat să le scoată-n față, însă a eșuat lamentabil, la fel cum face cu toți așa-zis privilegiații care beau în aceleași baruri ca proletarii, dar despre care nu ni se spune mare lucru, ci doar se lasă de înțeles că sunt mult mai puțin preocupați de ziua de mâine, spre diferență de muncitorii beți și gata tot timpul pentru o nouă încăierare.
Sentimentul profund al cărții este de „neterminat”, ca și cum niciun editor nu a trecut peste manuscris pentru a observa lipsa de dezvoltare a multora dintre personaje și senzația că lucrurile nu prea se leagă. Probabil că numele de Hemingway a fost suficient pentru a îndepărta orice posibilă critică.
„A avea și a nu avea” a cunoscut mai multe ecranizări, cea mai populară fiind cea din 1944, cu Humphrey Bogart, chiar dacă diferă semnificativ de povestea originală din carte. 1944 era un an prea sensibil geopolitic pentru a nu îndepărta conflictul de clasă și inegalitatea economică din carte, transformând filmul într-o banală poveste de dragoste, având legătură și cu regimul de la Vichy. O tentativă proastă de a recrea un soi de Casablanca?
