Odata ce ai parcurs trecatoarea, multe motive de ingrijorare dispar, dar, inevitabil, altele apar: riscurile legate de raul de altitudine se diminueaza considerabil, din moment ce de aici doar cobori, iar aerul va deveni tot mai oxigenat, coborarea e teoretic mai usoara decat urcarea, deci mai putin efort fizic.
Totusi, odata ce ai trecut de pe versantul sudic pe cel nordic diferenta te copleseste. De la zapada si apa peste tot, verdeata (la altitudinile mai joase) te indrepti spre Lower Mustang, unde totul e doar seceta, piatra si praf. Partea nordica nu primeste aproape deloc ploaie, spre diferenta de partea sudica, asa ca te simti ca-n desert. Fiecare pas pe care-l fac cei din fata starneste un nor de praf, asa ca-mi pun buff-ul peste nas si gura. Nu doar ca te ajuta cat de cat sa nu inspiri atata praf, dar actioneaza si ca un umidificator. Aerul e atat de uscat incat condensul pe care-l generezi in buff e singura ta sursa de umiditate. Sticlele de apa sunt goale, dar in desertul asta nu exista nicio sursa de apa.
Avem doi kilometri de coborat pana in Muktinah, dar pe serpetine abrupte, pline de grohotis alunecos. Nu putem merge in viteza, la fiecare pas trebuie sa ai grija sa nu aluneci, mai ales ca nivelul de energie e deja scazut. Toti derapam ocazional, dar reusim sa ne gasim echilibrul, pana la un moment dat cand iau o tranta si, din cauza betelor cu care am incercat sa ma opresc, cad ciudat cu un genunchi in fata si dau cu el de un bolovan. Dupa durerea initiala ne dam seama ca totul e OK. E doar o vanataie.
Singura parte buna la coborarea asta e ca incepem sa respiram din ce in ce mai bine si parca un strop de energie revine odata cu oxigenul.
Din pacate, Muktinah e o surpriza neplacuta. Obisnuiti deja cu satucuri de munte, dam de un sat destul de urbanizat, prafuit, destul de murdar si plin de oameni. Aici se afla unul dintre cele mai sfinte temple pentru hindusi si budisti (impartit pe niveluri, primul e hindus, al doilea budist), asa ca e plin de pelerini, in special indieni.
Mersul pe jos, cum am vazut si-n America Latina, e un concept pur vestic. Nici in Asia nu exista ideea cum ca ,,mersul pe jos face piciorul frumos”. Transportul din sat spre templu (vreo 500 de metri, hai un kilometru) se face ba cu cai, ba cu tronuri carate de patru oameni si pe care stau oameni perfect capabili sa mearga, ba cu simple scaune de plastic, precum cele pe care stam la terase, pe care hamalii si le leaga de spate, clientii se suie pe ele si apoi hai murgule, cara-ma!
Ne oprim la primul hotel care ne iese in cale si decidem sa stam doua nopti, sa ne odihnim. A doua zi mergem si noi sa vizitam templul si descopar o mica Indie, de parca as fi fost transportat inapoi in Mumbai, Jodhpur sau Varanasi. Partea hindusa a templului e mizerabila, haotica, galagioasa, invaluita in mirosuri care mai de care. Exista un panou pe care scrie ,,sa pastram curatenia acestui templu sfant”. Degeaba. Nici macar in unul dintre cele mai sfinte locuri ale religiei lor nu sunt capabili sa mentina curatenia. Imi este in continuare greu sa definesc exact care cultura este una a lipsei de igiena: cultura indiana sau cultura hindusa? Ori poate amestecul dintre ele. Inca de pe vremea lui Gandhi vorbea ca exista nevoie de standarde mai bune de igiena, ca nu e posibil ca pana si templele sa fie pline de rahat. Nu pare sa se fi schimbat mare lucru in bine de atunci, ba chiar s-a inrautatit. Tind sa cred ca mai degraba e cultura indiana, din moment ce nepalezii sunt si ei majoritar hindusi, insa au standarde de igiena muuuuult mai inalte, chiar daca tot ,,murdar” in comparatie cu ce definim noi drept curat.
In timp ce urcam pe o carare spre nivelul doi al templului, partea budista, dam si peste bude. Exista buda pentru madame. OK. Apoi buda pentru ,,gents”. OK. Apoi exista buda… VIP. Toti trei cascam ochii si ne intrebam ce naiba e asta? E pentru gainile care se oua aur?
Ajunsi mai sus, la partea budista a complexului, liniste, curatenie, solemnitate. Invart roata mani de trei ori si ascult tacanitul facut de fiecare rotatie completa.
Masinile care transporta pelerini starnesc furtuni de praf, asa ca nu ne ramane decat sa ne sufocam si sa simtim o adunatura de tot felul de mizerii in fundul gatului. Vanzatorii de pe marginea drumului mai uda cu furtunul, dar e doar o solutie temporara. Asta e viata acestor oameni la 3.500 de metri, condamnati sa inspire praf toata viata si sa priveasca la gigantul Dhaulagiri (8.167 de metri) printre barele de fier beton, asa cum fac si eu din camera mea.
