Altitudinea nu vine doar cu conditii meteo diferite, ci si cu lucruri cu care esti mai putin obisnuit: brichetele nu mai functioneaza (ceva chimie legata de frig si lipsa de oxigen), sa fierbi ceva dureaza mult mai mult (lipsa de oxigen), tevile de apa sunt inghetate dimineata si abia spre 12 amiaza se dezgheata.
Bricheta poate fi inlocuita usor cu chibrituri, iar preturile la mancare si bauturi cresc pe masura ce urci, nu doar din cauza ca produsele de baza trebuie transportate mai departe, ci si pentru ca trebuie folosite mai multe lemne/gaz pentru a atinge punctul de fierbere in conditiile aerului rarefiat. Cu toate astea, preturile sunt mici pentru standardele cu care suntem obisnuiti. In privinta tevilor care ingheata peste noapte nu prea ai ce face. Nu e comod cand n-ai ce apa sa arunci in buda turceasca, dar e un pret mic de platit pentru a fi unde esti. Exista totusi apa pe care o poti pune in filtru sau cu care sa te speli pe fata si pe dinti: la fiecare cazare exista o chiuveta in curte unde apa este lasata sa curga non-stop, tocmai pentru ca teava sa nu inghete.
Am patit adesea sa ma ard pe munte. Prostia, ce sa-i faci? Mereu imi imaginam ca daca e frig, soarele nu e un pericol. Te arzi vara, cand e cald, nu? Nu tocmai. Fiind mult mai aproape de soare, te poti arde chiar si la zero grade. De data asta am avut inspiratia de a nu mai fi prost si m-am dat cu crema de soare pe fata, in timp ce restul corpului dardaia de frig. Cu buzele si mainile n-am avut insa ce sa fac, au crapat din cauza frigului si a aerului uscat.
Ma-ndrept spre Manang, cea mai mare asezare de pe traseu. Varfurile inzapezite, cu forme care de care mai intortocheate, se inmultesc. Cred ca Patagonia ramane locul meu preferat din lume si Anzii muntii in care m-am simtit cel mai acasa, dar Himalaya e altceva: totul arata mult mai salbatic, ca o margine de lume, unde pana si supravietuirea e pusa sub semnul intrebarii. Patagonia a fost o experienta mai completa, care a inclus mai multe dintre lucrurile care imi plac (autostop, campat, drumetii in munti), insa Himalaya te face sa deschizi gura si sa nu o mai inchizi atunci cand vezi formele muntilor, inaltimea si salbaticia lor, cand te gandesti ca sunt oameni care chiar incearca sa urce pe culmile alea si sa se aseze pe varfurile de deasupra norilor. Ma uit in zare cautand rute pe care le-ai putea urca, prin zone predispuse la avalanse, si ma apuca transpiratia: e o nebunie.
Ma opresc la 20 de minute de Manang, in Braka. N-am chef de aglomeratia din Manang, unde merge restul lumii. Aici e liniste si de pe terasa cazarii se vede tot masivul Annapurna. E locul in care-mi iau si ziua de pauza recomandata pentru aclimatizare. E totodata si locul in care-i cunosc pe cei doi suedezi, Patrick (+50 de ani) si Anders (+60 de ani), cu care am sa petrec restul zilelor pe traseu. Ne intelegem bine, sunt barbati de moda veche, stoici si cu dragoste de munte.
Cateodata ma-ntreb daca, pe masura ce trec anii, devenit tot mai uracios in mod gratuit. Cel putin asta simt, ca nu mai am rabdare cu oamenii si o toleranta zero absoluta pentru prostiile lor. Cei mai multi dintre ei dau din gura doar ca sa dea din gura, fara a avea ceva de zis si e un chin sa ii asculti. Odata cu Patrick si Anders mi se confirma o suspiciune: nu ma transform intr-un mizantrop, ci ca de obicei imi este imposibil sa gasesc un liant intre mine si persoane mai tinere care au crescut in o cu totul alta lume si care, implicit, au o viziune complet diferita asupra lumii.
Muntele este un bun exemplu in sensul asta. Cu Patrick si Anders stam la povesti despre muntii pe care i-am batut, dezbatem carti de munte pe care le-am citit si invocam toti marii montaniarzi care au facut istorie. Avem dragoste de munte si ne simtim mici in umbra lor. De cealalta parte, pentru cei mai tineri, drumetia in jurul Annapurna e doar o alta experienta de bifat. Economia experientei isi spune cuvantul. Nu exista niciun fel de romantism, de transcendental, de aventura, de dragoste. Nu exista sentimente si valori, doar lista cu bife. Asta e una dintre partile negative ale drumetiei in jurul Annapurna: prea multi oameni care n-ar avea ce sa caute aici daca nu ar fi o experienta la moda, printre experientele de top de avut. Cam la fel ca articolele alea cu 100 de locuri pe care trebuie sa le vezi. Imi amintesc de montaniarzi care invocau nume (si cartile lor) ca Maurice Herzog sau Heinrich Harrer, nume care le-au starnit dragostea de munte si chemarea interioara de a fi printre ei. Astfel de lucruri lipsesc de la mai toti oamenii de pe traseul asta. Au inimile pustii si hamali care sa le care chilotii la 5.416 metri.
Parca nu mai e asa de frig. Tipul de la cazare mi-a spus ca a fost neobisnuit de frig pentru perioada asta. Norocul meu! Ma-ndop cu tigari pe terasa. Soarele a disparut in spatele muntilor, dar in lumina amurgului inca se mai vad cateva hornuri din care incepe sa iasa un fum ce miroase a lemn. Pe ulita de pamant batatorit o ceata de copii se alearga si face harmalaie. Turmele de iaci coboara de pe versanti si se intorc acasa. Zapada lipita de ghetarii din varfurile care ne impresoara reflecta o ultima geana de lumina. E noapte.
Dimineata plecam toti trei la drum, spre Yak Kharkva. Peisajele sunt ireale. Poti vedea de la distanta cum zapada de pe munti e vanturata si cum norii se aseaza pe varfuri ca pe tronul lor ceresc.
In camera comuna, cuptorul nu e alimentat doar cu lemne, ci si cu balegar de iac. E o caldura atat de dulce si stam in tricou, ceva de neconceput in alte locuri. Chiar daca balegarul de iac nu arde la fel de mult ca lemnul, elibereaza o caldura mult mai mare. Taranii din Romania foloseau si ei metoda asta de incalzire. Balega era modelata in caramizi care se numesc tizic si care erau bagate apoi in soba.
Jucam carti si incercam sa absorbim toata caldura, sa ne facem rezerve. Stim ca e putin probabil sa o mai intalnim din nou. Aproape ca as fura niste balega de iac sa mi-o bag in buzunar si sa o am la nevoie.
E primul loc in care toata lumea are parte de caldura. La celelalte cazari, caldura avea o raza mai redusa, asa ca serpasii si hamalii se ridicau de langa cuptor cand vedeau straini apropiindu-se, lasandu-i pe ei sa se incalzeasca. Mi-a fost rusine de multe ori cand au facut asta pentru mine, dar nu am refuzat. M-am (poate) amagit cu ideea ca ei sunt mai obisnuiti cu frigul si ca am nevoie de caldura mai mult decat ei. Nu stiu daca e doar o minciuna pe care mi-o spuneam pentru ca, pe cand toti strainii erau infofoliti pana sub nas, ei erau in slapi si fara prea multe haine. De asemenea, nici nu prea-i vedeai zgribuliti.
Maine ne indreptam spre Thorung Pedi (Lower Camp), ultima oprire inainte de trecatoarea Thorung La, cel mai inalt punct de pe traseu (5.416 metri). Ca in fiecare zi, ma doare capul din cauza altitudinii, durere care de obicei dispare dupa somn. Am Diamox cu mine, dar doar ca solutie de salvare in cazul unor simptome grave. Durerea de cap nu e nimic neobisnuit, iar Diamox are prea multe efecte secundare ca sa-l iei ca pe bomboane. Mai e un motiv: vreau sa parcurg traseul, inclusiv trecatoarea, fara niciun ajutor extern. Fara hamali, fara Diamox, fara nimic de genul, doar puterea mea, pe care o am sau nu.
