„Papillon“, de Henri Charriere, o carte care aduce aminte de „Contele de Monte-Cristo”, a lui Alexandre Dumas, însă cu o mică mare diferență: cea a lui Charriere este despre întâmplările reale prin care a trecut autorul, deci non-ficțiune, chiar dacă există dubii privind veridicitatea poveștii.
Ce-i drept, mi-a fost puțin cam greu să intru în atmosfera cărții, însă ulterior n-am mai reușit să o pun jos și mi s-a părut absolut extraordinară. De menționat că probabil a contat și că Charriere povestea despre locuri pe care le văzusem cu doar câteva luni în urmă, cum ar fi Santa Marta, Columbia, iar asta, bineînțeles, a ajutat să plasez acțiunea într-un cadru relativ cunoscut, chiar dacă la 70 de ani distanță.
Cartea debutează cu condamnarea de pușcărie pe viață pe care o primește Henri Charriere (Papillon), acuzat de o crimă pe care n-a comis-o. Protagonistul este exilat într-un lagăr de muncă din Guiana Franceză, în America de Sud, dar nu face prea mulți purici prin zonă.
De-a lungul a 14 ani, va tot evada și va tot fi prins. Printre altele, Papillon petrece o vreme cu indigenii din peninsula columbiană Guajira, unde are două neveste și face mai mulți copii, petrece ani de izolare în celulă, devine afacerist în Guiana Britanică, iar apoi reușește să ajungă în Venezuela, țară despre al cărui popor vorbește cu atâta căldură și dragoste, țară al cărui cetățean avea să devină.
Înnebunit de dorința de a se întoarce în Franța pentru a se răzbuna pe cei care i-au răpit tinerețea prin condamnarea pentru o crimă de care nu se face vinovat, Papillon, de acum în Venezuela, trece prin noi aventuri încercând să facă rost de banii necesari pentru a se întoarce în Lumea Veche, însă acestea sunt deja părți din „Banco“, continuarea primei cărți.
„Papillon“, de Henri Charriere, a fost ecranizată în 1973 și în 2017.
