„Civilizația spectacolului“, de Mario Vargas Llosa, o carte excelentă, parte din seria „12 cărți despre lumea în care trăim” de la Humanitas, din care mai fac parte „Trădarea cărturarilor”, de Julien Benda, „Nenorocirea secolului”, de Alan Besancon, „Criza spiritului american”, de Allan Bloom, „Incognito”, de David Eagleman, „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”, de Konrad Lorenz, „Cum de putem trăi împreună”, de Pierre Manent, „Despre libertate”, de John Stuart Mill, „Gândirea captivă”, de Czeslaw Milosz, „Dubla flacără”, de Octavio Paz, „Cultura modernă pe înțeles oamenilor inteligenți”, de Roger Scruton și „De profundis”, de Oscar Wilde.
Cartea lui Mario Vargas Llosa conține analize critice asupra societății de astăzi, mergând de la instituirea distracției ca valoare supremă sau decăderea jurnalismului în bârfă și scandal până la vălul islamic din Franța, influența internetului asupra cogniției sau așa-zisa artă contemporană.
Am citit cartea asta dând din cap a aprobare la fiecare pagină, nițel mândru de mine, căci ajunsesem la aceleași concluzii cu Llosa pe cont propriu, mult înainte de afla vreodată de această carte. Nu e niciodată un lucru mic atunci când văd că oameni mari și recunoscuți pentru inteligența și perspicacitatea lor au ajuns la aceleași răspunsuri pe care le-am gândit de unul singur, însă, într-adevăr, probabil că am făcut-o sub influența (inconștientă) altor lecturi, deci nu total singur.
Unul dintre principalele subiecte asupra căruia Llos stăruie este educația și cum democratizarea ei a avut și consecințe nefericite, inclusiv sărăcirea culturii înalte. În loc ca mai mulți oameni să aibă acces la vârfurile culturii, ne-am trezit că tuturor ne este prezentată o cultură mediocră, de masă, construită astfel încât să fie înțeleasă de cât mai mulți. Sună nobil, dar scopul nu ar trebui să fie de a duce cultura în jos, la nivelul maselor, ci să educi masele astfel încât să poată accesa nivelurile înalte ale culturii.
Nu mai țin minte exact unde am văzut scena asta, dar era o filmare din timpul ceaușismului, când mai mulți poeți efectuau o „vizită de lucru” la o uzină pentru a se documenta asupra realismului socialist. În cadrul întrunirii, niște muncitori le reproșau poeților că nu pricepeau nimic din scrisul lor și că ar vrea, așa, să scrie niște poezii și pe înțelesul lor, al proletarilor de rând. Ei bine, cam aici suntem. În loc să vedem lacunele din educația maselor, dăm vina pe elite că-s exclusiviste.
„Ideea naivă că prin intermediul educației cultura se poate transmite la nivelul întregii societăți distruge cultura înaltă, pentru că singura modalitate de a obține o democratizare universală a culturii e sărăcind-o, făcând-o tot mai superficială.”
Din nefericire, am putut să constat pe pielea mea adevărul celor de mai jos. Am avut contact cu numeroși oameni de pe mai multe continente, iar majoritatea lucrurilor culturale pe care le aveam în comun erau cele populare și globalizate, cum ar fi un tip de muzică sau anumite filme.
Un concept actual înfiorător de trist este presupunerea faptului că cultura ar trebui să fie distractivă. A nu spune că ea nu ar trebui să te facă să te simți bine, însă ăsta ar trebuie să fie, în cel mai bun caz, un efect, nu și scopul ei. Pasajul ăsta-mi aduce aminte de o piesă a celor de la byron, numită „I don’t want to entertain you“. Acum înțeleg mai bine ce-au vrut să spună, un manifest clar împotriva cultură=distracție.
La fel de deranjantă mi se pare și ideea conform căreia valoarea unui act cultural este dat (doar) de către piață, prețul (ridicat) fiind un garant al calității, ori reversul, un preț mic fiind un semn al lipsei de calitate. Până la urmă, un act cultural nu este o pereche de pantofi, unde prețul ar putea fi un indiciu al calității sau a lipsei sale de calitate.
„Cultura Mainstream e într-adevăr un reportaj ambițios, realizat aproape în lumea-ntreagă, și conține sute de interviuri despre tot ceea ce, datorită globalizării și revoluției audiovizualului, a ajuns astăzi să fie un numitor comun – în ciuda diferențelor de limbă, religie și obiceiuri – pentru țările de pe cele cinci continente. În cartea lui Martel nu se vorbește despre cărți – singura carte pomenită în sutele de pagini e Codul lui Da Vinci de Dan Brown, iar singura scriitoare amintită e criticul de cinema Pauline Kael -, nici despre pictură, nici despre sculptură, nici despre muzica sau dansul clasice, nici despre filozofie și științele umaniste în general, ci exclusiv despre filme, emisiuni de televiziune, jocuri video, manga, concerte rock, pop sau rap, videoclipuri și tablete și despre industriile creative care le produc, le dețin și le promovează, adică despre distracțiile marelui public care au înlocuit (și vor ajunge să îngroape cu totul) cultura din trecut. Autorul privește cu simpatie această schimbare, pentru că datorită ei cultura mainstream, sau cultura marelui public, a smuls viața culturală din mâinile minorității care o monopoliza în trecut, a democratizat-o, punând-o la îndemâna tuturor, și pentru că produsele acestei culturi noi îi par a fi în perfectă consonanță cu modernitatea, cu marile invenții științifice și tehnologice ale vieții contemporane. (…) Diferența esențială dintre cultura din trecut și divertismentul de astăzi este că produsele acelei culturi aveau pretenția de a transcende timpul prezent, de a dura, de a viețui și pentru generațiile viitoare, în vreme ce produsele culturii de azi sunt fabricate ca să fie consumate pe loc și apoi să dispară, precum biscuiții și popcornul. Tolstoi, Thomas Mann, chiar și Joyce sau Faulkner scriau cărți care aveau pretenția să învingă moartea, să le supraviețuiască autorilor, să continue să atragă și să fascineze cititori din viitor. Telenovelele braziliene și filmele de la Bollywood, precum și concertele Shakirei nu pretind să dureze mai mult decât timpul cât sunt difuzate, după care dispar pentru a face loc altor produse la fel de pline de succes și de efemere. Cultura înseamnă distracție și ceea ce nu e distractiv nu e cultură. Cercetarea lui Martel arată că acesta este astăzi un fenomen la scară planetară, care se petrece pentru prima dată în istorie și la care participă deopotrivă țările dezvoltate și subdezvoltate, fără să conteze cât de diferite sunt tradițiile, credințele sau sistemele lor de guvernare, chiar dacă, în mod normal, aceste variabile aduc, pentru fiecare țară și societate în parte, anumite diferențe de detalii și de nuanțe în filme, telenovele, melodii, benzi desenate etc. Pentru noua cultură esențiale sunt producția industrială masivă și succesul comercial. Distincția între preț și valoare a dispărut și amândouă exprimă acum un singur lucru, prețul absorbind și anulând valoarea. Ceea ce are succes și se vinde e bun, iar ceea ce dă greș și nu cucerește publicul e rău. Singura valoare e cea comercială. Dispariția vechii culturi a atras după sine și dispariția conceptului de valoare. Singura valoare existentă acum este cea fixată de piață.”
„Astfel, au dispărut din vocabularul nostru, gonite de teama de a nu cădea în incorectitudine politică, limitele care demarcau cultura de incultură și pe oamenii culți de cei inculți. Astăzi, nimeni nu mai e incult, sau mai degrabă suntem culți cu toții. E suficient să deschidem un ziar sau o revistă pentru a găsi nenumărate referințe la mulțimea de manifestări ale acelei culturi universale la care avem acces cu toții, precum „cultura pedofiliei”, „cultura marijuanei”, „cultura punk”, „cultura esteticii naziste” și altele asemenea. Acum, toți suntem culți într-un fel, chiar dacă nu am citit niciodată o carte, nici nu am mers la o expoziție de pictură, nici nu am ascultat un concert, nici nu ne-am înșușit noțiunile de bază ale cunoașterii umaniste, științifice și tehnologice ale lumii în care trăim. Am ținut să scăpăm de elitele pe care nu le suportam din pricina felului privilegiat, disprețuitor și discriminatoriu în care fie și simplul lor nume răsuna în fața idealurilor noastre egalitariste și, de-a lungul timpului, pe fronturi diferite, am asaltat și am străpuns acel sector exclusivist format din pedanți care se credeau superiori și se mândreau cu monopolul asupra cunoașterii, a valorilor morale, a eleganței spirituale și a bunului-gust. Dar am obținut o victorie a la Pirus, un leac mai dăunător decât boala: trăim într-o confuzie totală într-o lume în care, în mod paradoxal, cum nu se mai poate ști ce este cultură, orice e, și totuși nimic nu mai e cultură. Desigur, se poate obiecta că niciodată în decursul istoriei nu a existat un număr atât de mare de descoperiri științifice (…) Tot acest progres e cert, dar nu e realizat de oameni culți, ci de specialiști. Iar între cultură și specializare e o distanță la fel de mare ca între omul de Cro-Magnon și sibariții neurastenici ai lui Marcel Proust. Pe de altă parte, chiar dacă astăzi există mai puțini analfabeți decât în trecut, acesta e doar un aspect cantitativ, iar cultura nu are prea mult de-a face cu cantitatea, ci cu calitatea.”
Consumerismul și subspecia consumerismul de statut (iPhone etc) sunt un comportament care n-are darul de a construi caractere mai degrabă interesate de valori, decât de obiecte. Cultura divertismentului vine ca o mănușă pentru astfel de persoane, al căror principal scop este de a obține lucruri, fie pentru confortul personal, fie pentru obținerea unui oarecare statut social. Pe măsură ce consumerismul a câștigat tot mai mulți adepți, era de așteptat ca valorile și activitățile fundamentate pe valori să decadă și să se transforme în ceva de nerecunoscut.
„Cu câțiva ani înainte de eseul lui Steiner, în noiembrie 1967, a apărut la Paris eseul lui Guy Debord La Societe du spectacle (Societatea spectacolului), al cărui titlu seamănă cu cel al cărții mele, dar care, de fapt, tratează diferit tema culturii. Debord, autodidact, avangardist radical, heterodox, agitator și promotor al contraculturii din anii ’60, numește „spectacol” ceea ce Marx, în Manuscrise economice și filozofice (1844), a numit „alienare” sau înstrăinare socială rezultată din fetișismul bunurilor de consum, care în stadiul industrial avansat din societatea capitalistă atinge o asemenea însemnătate în viața consumatorilor, încât ajunge să înlocuiască orice interes sau preocupare de ordin cultural, intelectual și politic. Achiziționare obsesivă de produse fabricate, care menține activă și tot mai dezvoltată industria bunurilor de consum, duce la fenomenul de „reificare” sau „obiectualizare” a individului, dedat consumului sistematic de obiecte, de multe ori inutile sau superflue, impuse de modă și de publicitate, și golește viața lui interioară de orice neliniști sociale, spirituale sau pur și simplu omenești, izolându-l și distrugându-i interesul față de ceilalți, față de clasa căreia îi aparține și față de sine însuși, așa încât, de exemplu, proletarul „deproletarizat” prin alienare încetează să mai fie un pericol – ori chiar un adversar – pentru clasa conducătoare.”
Aici e un alt comportament pe care am avut ocazia să-l observ în timpul călătoriilor mele prin lume, iar concluzia mea a fost aceeași ca a lui Llosa: turismul, fie el și așa-zis cultural, n-are de obicei nimic de-a face cu cultura, ci cu obiceiul de a „bifa” un loc sau altul, lucru care provine și din seria de articole de genul: „ Nu poți să mergi în X țară și să nu faci X lucru”. Turistul perfect se conformează vis-a-vis de ceea ce se așteaptă de la el și bifează locuri care i s-au spus că nu le poate rata, pentru ca nimeni să nu-i poată invalida experiența (Cum? Ai mers în Peru și nu ai mers la Machu Picchu? Păi ce-ai făcut?). Cultura este, astfel, inexistentă pe decursul unor asemenea vizite, e doar un simulacru turistic. Am ales exemplul de mai sus cu Peru pentru că l-am trăit și n-am mers la Machu Picchu de al naibii, sătul de câte ori mi se spusese „nu poți să nu mergi la Machu Picchu”. Sigur, au fost și alte motive precum îngrămădeala, neplăcerea de a nu putea explora în ritm propriu și de a fi mânat din spate ca o vită etc.
„O altă afirmație a lui Lipovetsky și a lui Serroy despre care se poate afirma că este nefondată e presupunerea că, dacă milioane de turiști vizitează Luvrul, Acropola și amfiteatrele grecești din Sicilia, atunci cultura nu și-a pierdut valoarea în vremurile noastre și încă se bucură „de o legitimitate de necontestat”. Autorii nu-și dau seama că acele numeroase vizite la marile muzee și la monumentele istorice clasice nu sunt mărturia unui interes autentic pentru „cultura înaltă” (așa o numesc), ci e vorba doar de snobism, pentru că a ajunge în acele locuri face parte din obligațiile turistului postmodern perfect. În loc să-i stârnească interesul pentru trecut și arta clasică, îl scutește de efortul de a le mai studia și cunoaște, printr-o minimă participare financiară. O simplă privire fugară îi e suficientă pentru a avea conștiința culturală împăcată. Vizitele turiștilor „în căutarea distracțiilor” denaturează semnificația reală a acelor muzee și monumente și le pun pe aceeași treaptă cu alte obligații ale turistului perfect: să mănânce paste și să danseze tarantela în Italia, să aplaude la concertele de flamenco și la cântecele țigănești din Andaluzia, să guste escargots și să meargă la Luvru și la o reprezentație la Theatre des Folies Bergere în Paris.”
Distracția e legitimă, fiecare are dreptul de-a face ce vrea cu viața sa, atâta timp cât nu le face rău altora. Distracție, însă, e tot ce aud. E principalul scop al majorității oamenilor, un fel de „să mă distrez, ca să nu mă plictisesc”.
„Claudio Perez, trimis special al ziarului El Pais la New York pentru a informa despre criza financiară, scrie, în cronica lui din 19 septembrie 2008: „Ziarele de scandal din New York umblă înnebunite după un broker care să se arunce în gol dintr-unul din impunătorii zgârie-nori care adăpostesc marile bănci, idolii căzuți pe care uraganul financiar i-a făcut praf.” Să ne oprim o clipă asupra acestei imagini: o mulțime de fotografi, de paparazzi, scrutând înălțimile, cu aparatele de fotografiat pregătite să capteze imaginea primului sinucigaș care ar fi întruchipat, în chip iconic, dramatic și spectaculos, hecatomba financiară care a spulberat miliarde de dolari și a ruinat mari companii și numeroși cetățeni. Nu cred să existe o imagine care să rezume mai bine civilizația din care facem parte. Ce înseamnă civilizația spectacolului? Civilizația unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul și în care a te distra, a scăpa de plictiseală, e pasiunea generală. Acest ideal de viață e perfect legitim, desigur. Numai un puritan fanatic le-ar putea reproșa membrilor unei societăți că vor să dea puțină culoare, amuzament, umor și distracție unor vieți închistate de obicei într-o rutină deprimantă și, uneori, abrutizantă. Dar să faci din tendința naturală de a te simți bine o valoare supremă are consecințe neașteptate: banalizarea culturii, generalizarea frivolității și, în sectorul informativ, proliferarea unui jurnalism iresponsabil, dedicat bârfei și scandalului.”
Aici e o idee pe care o citisem în „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”, de Konraz Lorenz, și anume că actuala și observabila degradare a civilizației/intelectului/societății/preocupărilor/degradării sau răsturnării de valori provine din bunăstarea nemaivăzută de care avem parte. Oamenii evoluează, spunea Lorenz, laureat Nobel pentru fiziologie, atunci când se confruntă cu obstacole, cu greutăți, când sunt nevoiți să lupte. Atunci când au parte de bunăstare, majoritatea dintre ei, mai puțin cei care au dezvoltarea ca scop personal asumat, se plafonează sau chiar involuează.
Din cauza bunăstării, oamenii nu se mai confruntă cu „greul” sau cu același tip de greu, iar conceptul de greu este mai des folosit acum nu ca evaluare a gradului de dificultate, ci ca scuză. E greu, deci refuz. Nu doar că avem parte de mai puține greutăți prin intermediul cărora, depășindu-le, să ne dezvoltăm, dar le și refuzăm pe acelea de care încă mai avem parte.
Analogia mea preferată e cea cu muntele. Sigur că e grea drumeția până în vârf, dar nimic din ce e frumos nu e și ușor. Suntem construiți să ne bucurăm doar când îndeplinim ceva greu. A lupta cu un astfel de obstacol și a-l depăși nu vine doar cu priveliștea din vârf, ci și cu mândria că ai reușit ceva, cu încrederea sporită în sine, cu știința că poți face astfel de lucruri, cu o dezvoltare musculară și aerobă etc. E o dezvoltare din mai multe puncte de vedere. A refuza pe motiv că e greu nu duce doar la pierderea priveliștii din vârf, ci și a tot ce ai fi câștigat pe drumul către vârf.
„Ce a făcut Occidentul ca să alunece către o asemenea civilizație? Bunăstarea care a urmat anilor de privațiuni și sărăciei din primii ani de după război. (…) clasa de mijloc a crescut ca spuma mării. (…) sistematic și totodată pe nesimțite, a scăpa de plictiseală și a evita ceea ce deranjează, preocupă și neliniștește a început să fie, pentru sectoare sociale tot mai largi, un imperativ social al generațiilor, ceea ce Ortega y Gasset numea „spiritul timpului nostru”, dumnezeul îmbietor, comod și frivol căruia cu toții, conștient sau nu, ne închinăm de cel puțin o jumătate de secol, tot mai mult cu fiecare zi. Un alt factor, nu mai puțin important, care a condus la făurirea acestei realități a fost democratizarea culturii. E vorba de un fenomen născut din altruism: cultura nu putea să rămână în continuare apanajul unei elite, o societate liberală și democratică avea obligația morală de a pune cultura la îndemâna tuturor, prin intermediul educației, dar și prin promovarea și subvenționarea artelor, a literaturii și a altor manifestări culturale. Această filozofie lăudabilă a avut nedoritul efect de a vulgariza și a face mediocră viața culturală, unde o anume neglijență formală și superficialitatea conținutului produselor culturale aveau o justificare civică – trebuiau să ajungă la cât mai mulți oameni. Cantitatea în defavoarea calității. Acest criteriu, apanajul celor mai dăunătoare demagogii politice, a provocat în cultură efecte neprăvăzute, precum dispariția culturii înalte, obligatoriu minoritară datorită complexității și, uneori, ermetismului cheilor și codurilor ei specifice, și vulgarizarea ideii înseși de cultură. (…) Așadar, nu e de mirare că literatura cea mai reprezentativă din vremurile noastre e literatura light, ușoară, lejeră, facilă, o literatură care, fără nicio urmă de jenă, își propune întâi ș-ntâi (și aproape exclusiv) să distreze. (…) Cititorii de astăzi vor cărți ușoare, care să-i distreze, și această cerință exercită o presiune ce devine tot mai mult un puternic stimulent pentru creatori.”
Despre cum cultura divertismentului își impune tot mai mulți reprezentanți în funcții de conducere. De unde Platon visa la un rege-filosof, am ajuns la Donald Trump.
„Nu e de mirare nici că, dacă în trecut politicienii aflați în campanie electorală voiau să se fotografieze și să apară la braț cu eminenți oameni de știință ori dramaturgi, astăzi caută adeziunea și sprijinul cântăreților rock și actorilor de cinema ori ale celebrităților din fotbal sau din alte sporturi. Aceștia sunt acum, în locul intelectualilor, maeștrii conștiinței politice în sectoarele de mijloc și populare și tot ei sunt în fruntea manifestelor, le citesc de la tribună și apar la televizor pentru a spune ce e bine și ce e rău în economie, politică, societate. În civilizația spectacolului, comicul e rege. Mai mult, prezența actorilor și cântăreților nu e importantă doar pentru opinia publică, această periferie a vieții politice. Unii dintre ei s-au înscris și-n curse electorale, obținând, ca Ronald Reagan și Arnold Schwarzenegger, funcții importante precum cea de președinte al Statelor Unite sau de guvernator al Californiei. Bineînțeles că nu exclud din start posibilitatea ca actorii de cinema sau cântăreții de rock sau de rap ori fotbaliștii să dea sugestii absolut onorabile în lumea ideilor, dar resping ideea că recunoașterea politică de care se bucură ei în ziua de azi ar avea ceva de-a face cu luciditatea sau inteligența lor. Recunoașterea se datorează exclusiv prezenței în mass-media și aptitudinilor lor histrionice.”
Din nou, un lucru peste care am dat pe decursul călătoriilor mele: inițiații în spiritualitatea alternativă ca modă, dar și din cauza inabilității de a fi sinceri cu ei înșiși prin introspecție.
„În prezent, consumul de droguri generalizat nu seamănă deloc cu ce se-ntâmpla în trecut, nu mai are drept scop explorarea unor viziuni sau senzații noi, în interes artistic sau științific. Nu mai e nici răzvrătire împotriva ordinii prestabilitate din partea unor nonconformiști hotărâți să adopte un cu totul alt mod de viață. În zilele noastre, consumul masiv de marijuana, cocaină, ecstasy, crack, heroină etc. răspunde unui mediu cultural ce-i împinge pe oameni să caute plăceri ușoare și rapide, care să-i facă să uite de griji și de responsabilități, în loc să caute întâlnirea cu ei înșiși prin intermediul meditației și introspecției, activități eminamente intelectuale, pe care cultura nestatornică și de consum le găsește plictisitoare.”
Trebuie să mă raportez iar la călătoriile mele: am dat peste presupuși atei care practicau religii neoindigene, având-o în centru pe Pachamama, atât în Chile, cât și-n Peru și probabil și prin alte părți de care nu-mi amintesc. Sigur că atunci când îmi spuneau că resping biserica catolică (nu e la modă) pentru că nu cred în dogma ei, iar apoi îmi povesteau, în timp ce fumau un cui, cum se închinau Mamei Naturi în fața unui lac montan (asta e la modă) mi-a venit să izbucnesc în râs din cauză că nu se vedeau în oglindă: nu erau deloc atei, tot o religie practicau și tot comportamente religioase aveau. Dar, desigur, nu ai cum să nu ieși cu o ciorbă ideologică atunci când vrei să combini tot ce la modă: spiritualitate prin droguri (iarbă etc), eticheta de ateu (antisistem) și neoindigenism (un soi de naturalism-păgânism cu întoarcere la rădăcini, când totul era ca-n Rai, înainte de colonialism). Sigur, fenomenul e mai complex, unele cauze pentru această situație specifică fiind dezamăgirea vis-a-vis de religiile curente sau asocierea lor cu o ideologie străină adusă de colonizatorii spanioli.
Ayahuasca e din nou ceva de care m-am lovit, aproape fiecare turist străin având pe lista de bife și experiența cu ayahuasca, „pe care nu o poți rata dacă mergi în America de Sud”. Desigur, nimănui nu-i pasă că nefiind de-al locului nu poți pricepe cu adevărat întreaga experiență (e, pe lângă alte aspecte, profund culturală), ritualurile, semnificația muzicii și așa mai departe. Nu-ți pasă nici că toți străinii care și-au deschis afaceri cu ayahuasca i-au scos de pe piață pe localnici. Ar trebui să-ți pese măcar că ayahuasca e ceva teribil de riscant, experiență în urma cărora unii oameni au înnebunit clinic. Indiferent de cât de rar s-ar fi întâmplat sau nu, nimic nu merită să-ți pierzi mințile. Decât dacă vrei să o bifezi, în căutarea de senzații noi, iluzorii și ușoare cu orice preț. Instrospecția e gratuită și nu e iluzorie, e o alegere infinit mai bună decât ayahuasca.
„Dar greșesc cei care cred că dacă astăzi, în lumea occidentală, există un procent mai mic de catolici și protestanți decât înainte înseamnă că religia a dispărut din sectoarele câștigate de laicism. Asta se întâmplă numai în statistici. De fapt, în vremea în care mulți credincioși renunțau la bisericile tradiționale, începeau să prolifereze sectele, cultele și alte forme alternative de practicare a religiei, de la spiritualismul oriental, cu toate școlile și subdiviziunile sale – budism, budism zen, tantrism, yoga -, până la bisericile evanghelice care acum au năpădit cartierele mărginașe, apariții pitorești precum A Patra Cale, Rozicrucianismul, Biserica Unificării – cu ai ei moonies -, Biserica Scientologică, atât de populară la Hollywood, și alte și alte biserici care de care mai exotice și mai senzoriale. (Notă de subsol – Citez din scrisoarea unui prieten columbian: „Mi-a atras și mie atenția mai ales o anume formă de neoindigenism practicată, ca o nouă modă, de clasele de sus și de mijloc ale societății din Bogota (dar poate că e la fel și prin alte țări). Acum, în loc de preot sau psihanalist, tinerii aceștia au un șaman și la fiecare 15 zile beau infuzie de ayahuasca, în cadrul unei ceremonii colective, în scopuri terapeutice și spirituale. Cei care participă la așa ceva sunt, desigur, atei: oameni de cultură, artiști, vechi boemi”) Toată această proliferare a diverselor biserici și secte vine din faptul că numai foarte puține categorii de oameni pot cu adevărat să nu țină cont de religie, pe când marea majoritate are nevoie de ea, căci numai siguranța pe care o inspiră credința religioasă cu privire la transcendență și la suflet o poate elibera de neliniștea, teama și delirul induse de ideea extincției, a dispariției complete. De fapt, singurul fel în care cei mai mulți oameni înțeleg și practică o etică e prin mijlocul unei religii. Numai câteva minorități se eliberează de religie, punând, în locul gol lăsat de aceasta în viața lor, forme de cultură: filozofia, știința, literatura și artele.”
„E firesc, așadar, ca religia și practicile religioase să fie mai adânc înrădăcinate în rândul claselor și sectoarelor sociale cele mai defavorizate, acelea asupra cărora, profitându-se de sărăcia și vulnerabilitatea lor, se îndreaptă abuzurile și nedreptățile de toate felurile, rămase de obicei nepedepsite. Sărăcia, discriminarea, exploatarea, nedreptatea sunt mai ușor de suportat dacă se crede că până la urmă va exista o compensație, o reparație postumă pentru toată suferința. (De-asta Marx a numit religia „opiul popoarelor”, drog care anestezia spiritul de revoltă al muncitorilor și le permitea stăpânilor să-i exploateze liniștiți mai departe). (…) Foarte puțini oameni sunt capabili să accepte că „absurdul existențial”, faptul că suntem „aruncați” în această lume printr-o întâmplare de neînțeles, printr-un accident cosmic, că viețile noastre sunt simple întâmplări lipsite de ordine și sens și că tot ceea ce se întâmplă sau nu se mai întâmplă cu ele depinde exclusiv de comportamentul și voința noastră și de contextul social și istoric în care ne-am trezit. Această idee, care a fost descrisă de Albert Camus în Mitul lui Sisif cu luciditate și seninătate și din care el a extras concluzii minunate despre frumusețe, libertate și plăcere, îl supune pe muritorul de rând anomiei, paraliziei mentale și disperării.”
N-aș putea spune că sunt un fan al artei contemporane, ba chiar din contră, mai ales acum că totul este cultură, inclusiv o banană lipită cu bandă adezivă pe perete, deci nimic nu este cultură. Totuși, recunosc că exemplul ăsta de „artă” m-a lăsat cu gura căscată. Și-n goana după scandal și statutul de „what a brave performance”, sunt sigur că mulți ar fi capabili de reprezentații similare.
„Într-un eseu pertinent despre cutremurătoarele direcții extreme în care a pornit-o, în derivă, arta contemporană, Carlos Granes Maya pomenește de „unul dintre cele mai abjecte performance-uri care au avut loc vreodată în Columbia”, cel realizat de artistul Fernando Pertuz, care, într-o galerie de artă, a defecat dinaintea publicului, iar apoi, „cu mare solemnitate”, și-a mâncat fecalele.”
Mai sunt deci locuri în lume în care scriitorul nu e doar un scârța-scârța, umilul și sărăcăciosul prototip din Filantropica pe care societatea nu doar că nu dă doi bani, ci a și uitat de existența lui și de valoarea pe care i-o poate aduce. Din nefericire, aceste locuri nu-s locuri în care să vrei să te muți.
„Continuă să fie un paradox instructiv faptul că în țările considerate cele mai culte, ele fiind și cele mai libere și mai democratice, literatura devine tot mai mult, conform unei opinii generalizate, un divertisment lipsit de transcendență, în vreme ce în țările unde libertatea este îngrădită, iar drepturile omului sunt încălcate zilnic literatura este considerată periculoasă, propagatoare de idei subversive și sâmbure de nemulțumire și revoltă. Dramaturgilor, romancierilor și poeților din țările culte și libere, celor ce se dezic de munca lor din pricina frivolității în care li se pare că se scufundă sau celor ce se cred deja învinși de cultura audiovizualului, le-ar prinde bine, pentru a-și ridica moralul, să arunce o privire înspre acea vastă zonă a lumii care încă nu e nici cultă și nici liberă. Acolo, literatura nu e moartă, nici inutilă cu totul, poezia, romanul și teatrul nu sunt inofensive atâta timp cât despoții, tiranii și fanaticii le știu de frică și le fac onoarea de a le cenzura și de a-i persecuta sau anihila pe autorii lor.”
Discuția cu jurnalismul e… complexă. Știu că oamenii se plâng de lipsa lui de calitate, dar tot ei girează prin audiență/click-uri acea proastă calitate. Se scuză că nu au alternative mai bune. Dar ele au existat și au fost îngropate de… lipsa de audiență/click-uri. Cercul vicios se complică și mai mult când te gândești că cititorul nu plătește pentru informație, jurnalismul trebuie să se autosusțină din publicitate, deci trebuie să producă audiență, dar calitatea nu aduce audiență, deci ca să facem bani să plătim salarii trebuie să urmăm direcția culturală dominantă – lipsa de calitate, bârfa, scandalul, exhibiționismul etc. Și atunci, dragi critici ai jurnalismului, cum e cu calitatea aia?
„Fără să-și fi propus așa ceva, jurnalismul din zilele noastre urmează direcția culturală dominantă, caută ca, informând, să distreze și să amuze, iar rezultatul inevitabil, din pricina deformării subtile a obiectivelor lui tradiționale, este proliferarea presei light, ușoară, simplă, superficială și distractivă, care, în unele cazuri extreme, dacă nu are la îndemână informații scandaloase, le fabrică ea însăși. Așadar, nu trebuie să ne mire faptul că, în presă, cel mai mare succes la public nu-l au publicațiile serioase, care caută rigoarea, adevărul și obiectivitatea atunci când descriu actualitatea, ci așa-numite „reviste de scandal”, singurele care, prin tiraje de milioane de exemplare, contrazic axioma conform căreia în epoca noastră ziarele pe hârtie se înclină și se retrag în fața concurenței audiovizualului și digitalului.”
„Transformarea informației în instrument de divertisment înseamnă a deschide încetul cu încetul ușa legitimității pentru ceea ce înainte își găsea locul doar în jurnalismul marginal și aproape clandestin, anume pentru scandal, violarea intimității, bârfe sau, în cele mai rele cazuri, defăimare, calomnie și linșaj mediatic.”
„Un alt subiect care animă viața oamenilor e catastrofa. Sub orice formă, de la cutremure și tsunami până la crime în serie, mai ales dacă sunt comise cu sadism și perversiuni sexuale nemaiîntâlnite. De aceea, în epoca noastră, nici presa cea mai respectabilă nu poate evita ca paginile sale să se umple de sânge, cadavre și pedofili. Aceasta e o hrană atrăgătoare, bazată pe pofta de senzațional care pune presiune, în mod inconștient, pe mediile de comunicare în masă prin cititori, ascultători și spectatori.”
Scriind în rubrica sa din ziarul El Pais, Llosa a spus că vălul islamic trebuie interzis în școlile publice franceze în numele libertății. De acord. Franța și sistemul ei de stat, inclusiv școlile, fiind laice și locuri în care religia nu are ce căuta, nu poți face o excepție pentru islam. Regulile franceze se aplică tuturor celor care trăiesc în Franța, nu poți veni cu scuze ieftine precum multiculturalismul.
A permite vălul islamic în instituțiile publice ar fi negarea uneia dintre cele mai mari victorii ale Franței: separarea completă dintre biserică și stat. Vălul islamic a fost interzis în școlile publice în 2004. În instituțiile publice franceze sunt interzise toate semnele religioase ostentative, fiind vorba de orice religie, nu doar de islam.
„Fetele pe care familia și comunitatea lor le trimite acoperite cu vălul islamic la școlile publice din Franța înseamnă ceva mai mult decât ar părea la o primă vedere; de fapt, sunt avangarda unei campanii pornite de grupările cele mai militante ale fundamentalismului musulman din Franța, în încercarea lor de a cuceri un avanpost nu numai în sistemul educativ, ci și în toate instituțiile societății civile franceze. Obiectivul lor e să li se recunoască dreptul la diferență, altfel spus, să se bucure în niște spații publice de o extrateritorialitate civică compatibilă cu ceea ce sectoarele militante susțin despre identitatea lor culturală, bazată pe credințe și practici religioase. Acest proces cultural și politic, ascuns după niște denumiri prietenoase, precum comunitarismul și multiculturalismul, prin care e apărat de mentorii lui, e una dintre cele mai puternice provocări cu care se confruntă cultura libertății în zilele noastre și, în opinia mea, aceasta este lupta de fond care a început în Franța, dincolo de ciondănelile și scandalurile aparent superficiale și anecdotice dintre partizanii și adversarii autorizării vălului islamic la fetele musulmane din școlile publice din Franța. (…) Tot acest obscurantism se ascunde în spatele unui discurs progresist: cu ce drept vrea etnocentrismul colonialist al francezilor „cu vechime” să le impună francezilor „recenți” de religie musulmană obiceiuri și proceduri care nu se potrivesc cu tradiția, morala și religia lor? Construit pe tâmpenii presupus pluraliste, Evul Mediu ar putea astfel să reînvie și să se instaleze o enclavă anacronică, inumană și fanatică tocmai în sânul societății care a proclamat, pentru prima dată în lume, Drepturile Omului. (…) Într-o societate deschisă trebuie să încapă toate culturile, credințele și obiceiurile, cu condiția ca acestea să nu intre în conflict direct cu drepturile omului și cu principiile toleranței și libertății, care constituie esența democrației. (…) Vălul islamic trebuie interzis în școlile publice franceze în numele libertății.”
Și pentru cine credea că „a furat, dar a și făcut” e ceva original românesc, supriză! De altfel, pe când eram în Bolivia, am văzut preoți care sfințeau mașini și astfel am descoperit că o altă idee tipic românească este mai universală decât aș fi bănuit.
„La ultimele alegeri din Peru, scriitorul Jorge Eduardo Benavides s-a mirat foarte tare când un taximetrist din Lima i-a zis că o să voteze cu Keiko Fujimori, fiica dictatorului Fujimori, care ispășește o pedeapsă de 25 de ani de închisoare pentru furturi și asasinate. „Dar nu vă pasă că președintele Fujimori e un hoț?” l-a întrebat pe taximetrist. „Nu, a răspuns acesta. Pentru că Fujimori a furat doar cât trebuia”. Cât trebuia! (..) Taximetristul acela nu era singurul care socotea că un asemenea furt e acceptabil, pentru că fiica dictatorului, deși până la urmă a pierdut alegerile din 2011, a fost cât pe ce să le câștige: Ollanta Humala a învins-o la diferență de doar trei procente.”
Cred că asta e o idee la care am început rumeg acum mai bine de șase ani, în urma unui articol, și la care mă reîntorc periodic cu ajutorul unor exemple similare, fie că sunt cărțile audio (o prostie prin care se pierde cea mai importantă parte a procesului de citit/obții informație, dar ratezi procesul + informația e procesată diferit auditiv vs. vizual + lipsa senzației tactile etc) sau momentele când nu-mi amintesc ceva și apelez la Google.
Problema nu este că Google ne este la dispoziție atunci când dăm greș și nu ne amintim ceva. Problema este că nu mai suntem dispuși să învățăm/memorăm nimic pentru că știm că Google e acolo în caz de nevoie. Putem obține informația, dar fără procesul de a o trece prin filtrul nostru cognitiv. E ca și acum ai ajunge pe vârf cu telegondola, nu luând muntele pieptiș, la picior. Tot în vârf ajungi, dar nu câștigi și nu înveți nimic din asta.
„Dar există și dovezi care demonstrează că atunci când oamenii nu-și mai folosesc memoria, pentru că se pot folosi de o arhivă infinită pe care computerul le-o pune la dispoziție, aceasta amorțește și se atrofiază, ca mușchii nefolosiți. Nu e adevărat că Internetul e doar o unealtă. E o ustensilă care devine o prelungire a corpului nostru, a creierului nostru, care se adaptează și el, discret și încetul cu încetul, noului sistem de informare și gândire, renunțând, tot încetul cu încetul, la activitățile pe care acest sistem le desfășoară în locul lui, de multe ori chiar mai bine decât el. Nu e deloc o metaforă atunci când spunem că „inteligența artificială” aflată la dispoziția noastră ne ademenește și ne sensibilizează mintea, treptat, până o face să devină dependentă de acele ustensile și, până la urmă, sclava lor. De ce să ne mai păstrăm proaspătă și activă memoria, dacă aceasta e în întregime înmagazinată în ceea ce un programator a definit drept „cea mai completă și mai mare bibliotecă din lume”? Și de ce să-mi mențin vie atenția, dacă apăsând tastele adecvate, amintirile de care am nevoie îmi sunt scoase la lumină, resuscitate de neostenitele mașinării? Așadar, nu e de mirare că unii fanatici ai webului, precum Joe O’Shea, profesor de filozofie la Universitatea din Florida, afirmă: „Nu are niciun rost să mă așez să citesc o carte de la cap la coadă. Ar însemna să nu-mi folosesc în mod adecvat timpul, pentru că pot avea acces la orice informație vreau mult mai repede, prin intermediul webului. Când ajungi să stăpânești Internetul, cărțile sunt superflue”. Partea cumplită din fraza asta nu e afirmația finală, ci faptul că acest filozof de mucava crede că noi citim cărți doar pentru a ne informa. E una dintre daunele pe care le poate provoca dependența totală de ecran. Și ajungem astfel la dramatica mărturisire a profesorului doctor Katherine Hayles, care predă literatura la Duke University: „Nu mai reușesc să-i fac pe studenți să citească o carte în întregime.” (…) Obișnuiți să ciugulească informații de pe Internet, fără să fie nevoiți să se concentreze îndelung, au pierdut obiceiul, ba chiar și facultatea de a se concentra și s-au trezit obligați să se mulțumească cu această fâțâială cognitivă specifică Internetului, cu infinitele sale conexiuni și trimiteri, încât au ajuns să fie vaccinați împotriva atenției, răbdării și dăruirii îndelungate pe care le cere actul cititului – singurul fel în care poți citi, cu bucurie, marea literatură. (…) La ce bun să le citești, dacă pe Google găsești texte simple, clare și scurte care rezumă conținutul acelor cărțoaie grele, citite de cititori preistorici? (…) Revoluția informatică e încă departe de a se fi încheiat. (…) Dar trebuie să fim și neliniștiți, dacă acest progres înseamnă ceea ce van Nimwegen, un erudit cercetător al efectelor Internetului asupra creierului nostru și asupra obiceiurilor noastre, a dedus după unul dintre experimentele sale: dacă lăsăm în seama computerelor găsirea soluției la orice problemă de cunoaștere, asta reduce „capacitatea creierului nostru de a construi structuri stabile de cunoștințe”. Altfel spus, cu cât e mai inteligent computerul nostru, cu atât suntem noi mai proști.”
Dacă ai ajuns până la capăt, felicitări! I-ai arătat lui Katherine Hayles că mai există oameni cu răbdare, atenție și concentrare îndelungată. Îți recomand și cartea lui Mario Vargas Llosa, e monumental de bună în a explica de ce lumea de astăzi arată cum arată.
Cu alte cuvinte, „Civilizatia Spectacolului” scrisa de Mario Vargas Llosa este o carte obligatorie pentru toti cei care vor sa inteleaga cum ne-am ajuns aici si ce ar trebui facut pentru a imbunatati lucrurile. Merita citita si reluata, pentru ca ea aduce in sfera discutiei provocari la care multi dintre noi ne-am obisnuit sa nu ne mai gandim.