Dimineata plecam si o luam direct pieptis la deal, chiar daca traseul zicea ca diferenta de nivel urmeaza o crestere lenta in altitudine. Pe naiba, de la primii pasi pe traseu ne iese inima din piept pe serpentine.
Prima zi fara niciun dus. E prea frig si e prea epuizant la peste 4.450 de metri sa mai faci dus. Cum a zis Patrick: ,,nu am nicio femeie langa care sa dorm”. Nu e nimeni pe care sa deranjezi. Sigur, nu e ca si cum igiena e ceva ce faci pentru altii, e mai mult o gluma, dar standardele de la nivelul marii nu pot fi respectate. Sa fugi dezbracat si inghetat spre dusul de afara si apoi inauntru iti scade temperatura de baza atat de mult incat nu merita. Caldura e mai importanta.
Drumul spre Thorong Pedi (Lower Camp) e oarecum o enigma. Am intrat deja in modul mecanic de a merge, privind la doar cativa pasi in fata, pentru a nu-mi pierde motivatia. Daca te uiti in zare si vezi cat ai de parcurs exista riscul sa te descurajezi.
Ne cazam pe la ora 15 si apoi zacem in soarele care iese ocazional dintre nori. Anders are un pulsometru de pus pe deget cu care imi verific si eu semnele vitale. Saturatia cu oxigen e 82, ceea ce aici e normal, dar la nivelul marii ar fi motiv urgent de internare in spital. Pulsul e ridicat, tot organismul lupta pe repede inainte sa extraga cat mai mult oxigen din aer.
Stam in jurul cuptorului sa ne incalzim. Nu mai suntem asa de vorbareti, stim ca maine e ziua cea mare cand vom incerca sa parcurgem trecatoarea Thorong La (5.416 metri). E cea mai grea zi de pe traseu nu doar din cauza trecatorii, ci si pentru ca punctul terminus e Muktinah, adica un drum de peste opt ore cu 1.000 de metri urcare si apoi 2.000 de metri de coborare.
Ne trezim la patru dimineata, la cinci trebuie deja sa fim pe drum. E esential sa ajungi in trecatoare cat mai devreme cu putinta, inaintea vantului puternic care de obicei se porneste la amiaza. E atat de frig incat e nevoie de un efort de vointa sa scoti curul din pantaloni si sa mergi la buda. De spalat pe dinti nici nu se pune problema.
Mancam ceva rapid, desi ,,mancam” nu e termenul potrivit. La ora aia si pe frigul ala nu poti decat sa indesi mancare in tine si sa te fortezi sa o inghiti.
Suntem echipati si iesim din cabana. Traseul trece fix prin fata cladirii si, in vale si la deal, vedem zeci de lumini de la frontale pe fundalul puzderiei de stele cu care ne intampina noaptea. Sunt -15 grade, dar nu e atat de rau cum suna. Atata timp cat nu e vantul ala care ti se strecoara prin toate straturile direct in oase, temperatura e suportabila. Dam drumul la frontale si incepem si noi sa serpuim.
Dupa o vreme incepe sa se lumineze si apoi soarele tasneste dintre doua varfuri sa ne incalzeasca putin sufletele chinuite de aerul rarefiat. Cu grija, traversam zone in care suntem avertizati ca exista risc de alunecari de teren. Cu o zi in urma, cand ramasesem in urma cu Anders, un bolovan s-a rastogolit de pe versant fix prin fata noastra. Nu suficient de mare sa te omoare, dar destul incat sa-ti distruga un picior si sa te lase imobil.
E din ce in ce mai greu sa respir. Le spun baietilor ca-n astfel de momente mereu ma-ntreb de ce ma supun din proprie vointa la astfel de cazne cand as fi putut foarte bine sa fiu acasa cu nevasta-mea, stand pe canapea si uitandu-ne la Netflix. Imi raspund ca si ei au aceleasi ganduri. Stiu insa de ce fac asta. Stiu din toate amintirile pe care le am ca frumusetea de care ai parte compenseaza greutatile, chiar daca sunt momente in care pare ca greutatile cantaresc mai mult.
Privesc in urma mea si vad carduri de oameni. Toata lumea urca in tacere, daca nu din respect pentru natura, atunci din imposibilitatea de a vorbi. Sa dai din gura necesita un efort mult prea mare.
Ma apuca durerea obisnuita de cap, dar nu e nimic iesit din comun, asa ca o ignor. Patrick si Anders au luat-o in fata. Am senzatia ca se grabesc si nu inteleg de ce. Nu faci decat sa te epuizezi mai repede, iar cheia la altitudine e incet si constant. Urc in ritmul meu molcom fara sa-mi mai bat capul ca stau dupa mine. Pauzele in care ma opresc ca sa respir devin tot mai dese, e o senzatie continua de sufocare, dar fara a ajunge la pragul critic. Esti mereu pe punctul de a te asfixia, dar nu inca acolo.
Urcusul nu se mai termina. Varfuri false peste tot, in spatele carora se ascund alte urcusuri. Un baiat imi spune ca trecatoarea e cu siguranta in spatele marginii pe care o vedem in fata. Nu-mi dau voie sa cred asta, stiu cat de mult te demoralizeaza sa descoperi ca de fapt nu e asa, dar un graunte de speranta imi da si, cand ajungem acolo, descoperim ca, bineinteles, nu am ajuns. Mai urmeaza multe alte urcusuri.
Fara a subestima importanta de a fi puternic fizic, in astfel de conditii si locuri lucrul care primeaza e puterea psihica. Daca cedezi psihic, fizicul nu te mai poate ajuta cu nimic. Pentru mine, lucrul care ajuta cel mai mult e sa nu ma gandesc. Chiar daca nu o poti face constant, in cea mai mare parte a timpului sa nu te gandesti. Sa nu te gandesti la cat mai ai, la unde esti, la cat de greu e. Sa ai mintea goala si sa intri intr-un mod robotic in care tot ce conteaza este sa pui picior in fata piciorului si sa avansezi.
Cu cateva sute de metri inainte de trecatoare, fara ca eu sa stiu ca sunt atat de aproape, simt un puseu de energie si avansez fara pauze. Vad monumentul si steagurile din jur! Am ajuns! A fost cea mai grea zi din viata mea si, ohoho, mai e mult din ea, dar pe moment am impresia ca ce a fost mai greu a trecut.
Sudezii sunt deja acolo. Ne felicitam si facem poze cu monumentul.
Bineinteles ca nesimtirea, insa, nu poate lipsi nici la peste cinci mii de metri. M-am asezat in spatele tuturor celor care ajunsesera inaintea mea ca sa fac poze. Odata ce vine randul meu, tot felul de australopiteci apar de nicaieri si se baga in fata. Bai baieti, ati urcat la cinci mii si ati uitat deja civilizatia? Ma ignora, asa ca n-am de ales decat sa ma pun in fata lor incat sa nu le iasa pozele.
Aici Lizuca mi-ar spune ca nu asta e solutia si ca nu stai la cinci mii de metri sa te certi cu oamenii. Io cred ca, de fapt, nesimtirea nu trebuie lasata nepedepsita, pentru ca, daca maimutele vad ca le merge, n-au niciun motiv sa nu mai faca ce fac.
Asa se face ca a trebuit sa explic regulile de baza ale civilizatiei si respectului pentru ceilalti in una dintre cele mai inalte trecatori navigabile din lume. Sa stau sa le spun ca toata lumea vrea sa faca poze, toata lumea s-a chinuit sa ajunga aici si ca trebuie sa astepti la rand. Nimeni nu e mai special decat altcineva.
Revenind la partile placute, din trecatoare am urcat pe un mic delusor din apropiere, de unde se deschide o panorama catre muntii din a caror directie am venit.
Se spune ca urcarea e optionala, dar coborarea e obligatorie. Am stat jumatate de ora in trecatoare si acum trebuie sa coboram pe cealalta parte a muntilor, spre Muktinah. Ai zice, cum am zis si eu, ca de acum, la coborare, va fi mult mai usor, dar nu a fost deloc asa.
Continuarea in urmatoarea scrisoare.
Mulțumesc!!!!! Am simțit ca fiecare pas pe care l-ai făcut a fost ca să împărți trăirile și emoțiile unice și noua celor cărora poate nu ne va fi dat niciodată sa le trăim. În acele locuri. Frumos, frumos, frumos!!!!!