Astazi trebuie sa ajung in Upper Pisang. La plecare, pe partea stanga, cum e eticheta, invart rotile budiste (mani wheels). Poate ca nu fac bine, dar nici rau n-au ce sa faca. Inauntrul fiecareia e o mantra care e trimisa in vazduh atunci cand roata se invarte. Acelasi principiu e valabil si-n cazul steagurilor care sunt peste tot: cand sunt batute de vant, mantrele se imprastie in jur.
Budismul e una dintre religiile inofensive ale lumii. Daca in loc de a-i ucide pe pagani, pe homosexuali, – in fine, toata violenta si ura din celelalte religii ale dragostei – mi se cere sa invart niste roti, atunci am sa invart niste roti.
Prin vai, printre munti, pe poduri suspendate, pe sub stanci pe care sunt catarate capre cautand un smoc de iarba ajung in Upper Pisang fix cand incepe sa ninga. Vremea a fost destul de predictibila pana acum: dimineata si pana la 14-15 e senin si cald, apoi incepe ploaia care, de acum, fiind la atitudine mai mare, se transforma in ninsoare. Trebuie sa te trezesti si sa pleci devreme pe traseu ca sa prinzi partea buna a fiecarei zile.
Cred ca asta ar fi un moment bun sa povestesc despre ,,gas shower”. Din moment ce am castigat altitudine si a devenit frig de tot seara si noaptea, un dus fierbinte e binevenit. In Nepal le zice ,,gas shower”, din moment ce boilerul din baie e conectat la o butelie de gaz din afara. Peste tot in baie ai avertismente sa lasi fereastra deschisa, ca nu cumva sa te sufoci. Boilerul mai are eventuale scapari de gaz si te-ai putea trezi pe podea, in curu’ gol.
Ei bine, uneori am prostul obicei de a ma considera supraom in comparatie cu ceilalti, asa ca am refuzat luxul unui dus fierbinte (ce, Hillary avea dus fierbinte?) si am facut cu apa inghetata. Am tremurat ca un dobitoc cinci ore dupa, cu parul ud, incercand sa recapat o temperatura de baza normala. Partea buna in astfel de situatii este ca am puterea de a recunoaste ca sunt prost, asa ca-n Upper Pisang am acceptat luxul si dusul fierbinte la 28 de grade a fost divin.
Toata lumea sta in camera comuna, in jurul sobei/cuptorului. E atat de frig incat nici sa te pisi nu-ti vine, ca ar insemna sa te duci afara. Lesne de spus ca niciuna dintre camerele de somn nu este incalzita si ca tencuiala din jurul ferestrelor si usilor e de forma. E aproape la fel de frig ca afara, asa ca fara un sac de dormit bun, in ciuda paturilor pe care le primesti, vei avea parte de niste nopti de cosmar.
Ma uit pe fereastra si e ,,whiteout”. Daca te prinde asa ceva pe drum, ai pus-o. N-ai nicio sansa sa te orientezi.
Zapada se asterne peste noapte, peste case, prin brazi si prin munti, dar nu pe drum. Privelistea cu care ma ridic din pat e superba.
E primavara. Zapada asternuta in brazi se topeste si-mi cade in cap, iar de pe streasina cladirilor se scurg mici suvoaie de apa. Seara totul ingheata, iar dimineata se trezeste la viata.
In drum spre Ngawal ajung la un templu cu o roata mare, pe care o invart si apoi ma asez langa un omulet de zapada pe care l-am gasit acolo, cu ochii la varful Annapurna II, care pare ca are si fatza. Halesc niste placinta cu mere si branza de iac. Doua doamne au tras de mine sa cumpar ba de la una, ba de la alta, dar am gasit solutia ideala: jumatate de la matale, jumatate de la matale. Au fost foarte multumite. ,,Da, spread around”, zisera. Nitei bani pentru fiecare.
Un elicopter zboara printre munti, ceea ce nu-i niciodata o veste buna. Probabil ca cineva are nevoie de evacuare de urgenta.
Serpuiesc in sus si ma tot lovesc de un grup de germani care au muzica la boxa. Ii rog sa opreasca rahatul ala, ca n-am venit in Himalaya sa aud Bob Marley in munti. Ma iau la misto, ca ei ,,se distreaza”. Ma apuca spumele, dar ghidul lor nepalez ma calmeaza si-si cere scuze pentru ei. Nu ai de ce sa-ti ceri tu scuze, ei sunt niste dobitoci. Serpuim in continuare si avem cam acelasi ritm, motiv pentru care ne tot intalnim. De undeva de sus rad de mine si imi arata cum danseaza ca si cum ar fi in club. Pai futu-va mamele, uit de altitudine, de urcus si ii prind din urma. Arunc rucsacul, betele, ochelarii si ma duc direct sa-l iau pe unul de gat. E tot ce voiam sa fac, sa-i sperii incat sa se potoleasca, dar ghidul se interpune iar intre noi. Ii explic ca nu se face asa ceva, oamenii vin sa asculte pasarile, si vantul, si apa, nu prostiile lor. Sa-si puna casti. Pe decursul zilei am dat peste multi astfel de idioti, dar toti au oprit muzica cand li s-a spus, mai putin astia. Din spatele ghidului, unul dintre ei, mai tupeist, zice ca io-s barbat in toata firea si ca ei au doar 18 ani. Pai futu-te, cand ma luai la misto erai barbat, dar acum plangi dupa mami ca ai doar 18 ani. Ai zis ca tu te distrezi cu muzica la boxa, bravo, io ma distrez luand prosti de 18 ani de gat la 3.500 de metri altitudine. Ghidul promite ca o sa-i convinga sa o lase balta cu muzica. Un cuplu aflat mai jos pe poteca intervine si fiecare zice ca nu vrea sa auda muzica.
Ca oi fi parut nebun sau nu e irelevant atata timp cat s-au speriat suficient incat sa se potoleasca si sa-i lase pe restul sa se bucure de natura. Nici comportamentul meu nu a fost poate ideal, dar erau deja doua ore de cand ma rugam frumos de ei si am vazut rosu in fata ochilor. Unii se inclina la Isus, Buddha sau iPhone. Io ma inclin in fata muntilor si o iau razna cand unii sau altii aleg sa-mi intineze experienta.
Am ajuns in Ngawal si m-am cazat la o casuta. Ninge si ma distrez urcand pe scari, sa aud scartaitul zapezii sub talpile mele. Imi aduce aminte de copilarie, cand erau zapezi mai serioase si mergeam la scoala pe intuneric, orele incepeau la 07, zapada scartaia sub bocanci, iar apoi calcam intentionat prin baltile inghetate, sa aud cum crapa.
E o noapte friguroasa. Dimineata ma trezesc cu fereastra inghetata, dar, din nou, privelistea pe care ti-o ofera cerul senin de la 08 merita toate sacrificiile.
In Pokhara, cineva imi spusese ca-n maximum cinci ani Nepalul va fi cotropit fie de China, fie de India. ,,Toata lumea vrea apa”, iar Nepalul e sursa multor rauri si e bogat in apa. Vazand ca mai toate proiectele de infrastructura, de la drumuri la hidrocentrale, sunt construite si operate de chinezi, cred ca e destul de clar cine va prelua controlul. Faptul ca pe drumul care se construieste semnele sunt mai intai in chineza, apoi engleza si abia apoi nepaleza cred ca spune ceva. E insa tactica devenita deja clasica a chinezilor din ultimii ani, una extrem de inteleapta. Chinezii nu invadeaza militar ca SUA, ei se strecoara pasnic si pun mana pe resurse vitale, dar folosesc si colonizarea cu populatie Han, cum au facut in Tibet. In cartea sa despre Fluviul Amur, Colin Thubron povesteste ca sunt tot mai multi chinezi care se muta si opereaza in Siberia. Rusii de acolo se declarau sub asalt, dar e un asalt legal. Populatia Han migreaza legal si, usor-usor, vor deveni majoritari. De facto, Siberia va deveni China, daca nu si de jure.
L-am intrebat pe baiatul de la cazarea din Ngawal daca, totusi, drumul nu le usureaza viata, ca pot sa transporte lucruri mai usor. Inainte de drumul prin munti (construit de chinezi), nu exista decat o poteca si hamali. Raspunde ca nu, le-a facut viata mai grea. Majoritatea traiesc din turism si, din cauza ca acum exista un drum pana-n Manang (3.519 metri), multi straini prefera sa ia masina din Besi Sahar tocmai pana-n Manang, fara sa se mai opreasca in toate satele dintre. Cazarile si restaurantele dintre sunt acum pustii. Pe langa faptul ca pierd atat de multa frrumusete, cei care fac asta se expun si la raul de altitudine. Nu doar la simptomele obisnuite, cum ar fi durerea de cap si dificultatile de respiratie, ci la simptomele care-ti ameninta viata, cum ar fi edemul pulmonar, ori edemul cerebral. Prea putin timp petrecut pentru o aclimatizare corecta, prea multa graba sa bifezi doar Thorung La.
