Memento mori

„Scrisorar“, de Mihail Șișkin, roman scris în stilul epistolar, structură care mi-a adus aminte de frumoasa carte „Brocart de toamnă”, de Teru Miyamoto, iar în părțile sale finale de „Vara în care mama a avut ochii verzi“, de Tatiana Țîbuleac.

Deși odată ce am terminat-o mi-a plăcut foarte mult, am avut o experiență complicată cu „Scrisorar“, în parte din cauza mea, în parte, zic eu, din cauza autorului. Partea mea de vină se datorează faptului că veneam după un șir de lecturi grele care mă epuizaseră psihic, mai ales „Arhipelagul Gulag”, în timp ce Șișkin se face vinovat de excese de sentimentalism și de o lipsă cronică de acțiune.

Să începem cu părțile bune. „Scrisorar” e o carte de o frumusețe uluitoare nu atât prin poveste, cât prin estetica limbajului. Șișkin dă dovadă de un limbaj teribil de natural și de sincer, care te tulbură. Nu-mi amintesc să mai fi citit o carte în care metaforele folosite să mi se pară atât de potrivite sau de profunde, de cuvinte care-și ating ținta ca niște săgeți.

„Nu știau că oamenii se ceartă în totalitate și se împacă pe jumătate și, astfel, de fiecare dată se depărtează de iubire, care devine din ce în ce mai puțină. Sau știau, dar nu puteau să facă altfel.”

Aș împărți cartea asta în trei părți. Prima treime (foarte frumoasă), care acoperă dragostea și nostalgia dintre Volodia și Sașa, a doua treime (care m-a plictisit și m-a făcut să tot amân continuarea lecturii), în care Șișkin cade puțin în sentimentalism și sunt doar pagini întregi de mărturisiri de dragoste și e pur și simplu obositor, iar apoi ultima parte (teribil de frumoasă), în care Volodia și Sașa iau o pauză de la dragostea lor și rememorează întâmplări din viețile lor de familie separate.

„Tumorile o alungau din trupul ei.” – pentru că tumorile chiar cresc în tine și te alungă din tine, acaparându-ți trupul și scoțând sufletul.

Părțile negative pentru mine au fost ocazionalele excese de sentimentalism pe care le-am menționat, plus faptul că ni se spune relativ devreme care e soarta lui Volodia, aflat pe frontul din China în timpul Răscoalei Boxerilor, lucru care ia din curiozitatea de a citi pentru a afla ce se întâmplă mai departe, asta deși prezența continuă a scrisorilor pe care Sașa le tot primește de la el e un artificiu interesant pentru problema asta.

Un alt lucru negativ au fost desele momente statice, de lipsă totală de acțiune. Chiar dacă nu e vorba de o carte de acțiune, e totuși prea interiorizată uneori. Șișkin scrie minunat, dar devine de multe ori obositor să tot citești doar gânduri și confesiuni și vrei să alterneze cu ceva mai dinamic.

„Știu că exist, dar am nevoie tot timpul de dovezi, de atingeri. Fără tine sunt o pijama goală aruncată pe un scaun.”

O idee de încheiere este că Mihail Șișkin, în ultima treime a cărții, a reușit acolo unde Tatiana Țîbuleac a eșuat. Deși mi-a plăcut „Vara în care mama a avut ochii verzi”, mi-a lăsat și un gust amar pentru ceva atât de lăudat: personaje insuficient dezvoltate, clișeul copilului rebel etc. De cealaltă parte, Șișkin e pur și simplu extraordinar. Te face să trăiești acolo, cu cei care mor – mori și tu puțin cu ei, și cu cei care supraviețuiesc, și supraviețuiești și tu cu ei.

„Și acum mă simțeam pe mine numai prin intermediul tău. Pielea mea exista numai acolo unde tu o atingeai.”

„Scrisorar“, de Mihail Șișkin, e o carte pe care o recomand oricui pentru frumusețea ei poetică, cu mențiunea că uneori poate fi puțin prea sentimentală și poate necesita pauze în cazul persoanelor sensibile la asta.