„Autocracy Inc.“, de Anne Applebaum. O carte fără sutele de pagini din „Gulag. O istorie” sau din altele marca Anne Applebaum, însă la fel de captivantă, poate chiar mai mult, ținând cont că tratează probleme contemporane.
Din câte știu, ultima carte a lui Anne Applebaum nu a fost încă tradusă în România (deși ar fi neapărat nevoie), așa că singura opțiune este varianta originală în engleză.
Ce este Autocracy Inc. (Incorporated)? Este ceea ce Anne Applebaum numește cartelul autocrat și felul în care el a suferit tot felul de mutații pentru a ajunge la stadiul de astăzi, aproape de neconceput în urmă cu un secol, când dictatori islamofobi colaborează cu țări musulmane sau când Africa nu mai este cucerită cu arme, ci cu bani.
Totuși, pentru a înțelege tabloul de astăzi și cum este el diferit de cel din trecut, trebuie să începem mai întâi cu trecutul.
Tradițional, alianțele se construiau pe afinități culturale. Un exemplu de alianță construită „împotriva naturii” a fost cea dintre China și URSS, în timpul Războiului Rece, care, cu implicarea SUA, s-a dezintegrat până la nivelul la care China și-a construit un sistem de buncăre în Beijing de teama unui atac nuclear al sovieticilor. (O carte foarte bună despre tunelurile din Beijing este „Oamenii-șobolani. În subteranele interzise ale Chinei“, de Patrick. Saint-Paul). De asemenea, nici sistemele financiare, paradisurile fiscale sau banii nu erau ce sunt azi și nu veneau în ajutorul autocraților.
Întorcându-ne la vremurile noastre, cum poate exista colaborare între Turcia, care se visează un lider al lumii musulmane, cu Rusia lui Putin, profund islamofobă și autoarea unor genociduri împotriva musulmanilor din Cecenia? Cum poate Turcia colabora cu China, care masacrează musulmanii din Xiajiang? Arabia Saudită cum poate colabora cu Rusia sau China? Ce afinități culturale stau la baza colaborării dintre diverse țări africane și China, când diferențe mai mari nici nu pot exista? Cum poate Rusia, care se visează A Treia Romă, continuatoarea Bizanțului, obsesiv ortodoxă, să colaboreze cu tot felul de țări musulmane sau cu India?
Anne Applebaum ne dă și răspunsul: autocrații au învățat unii de la alții, s-au consolidat, au format un cartel și au profitat de noile instrumente și medii financiare. Dacă în trecut fiecare autocrat era, în mare parte, pe cont propriu, acum sunt coalizați, scopurile fiind supraviețuirea și menținerea puterii. Au renunțat la tot ce-i diviza (ideologia, religia, etnia) și au acceptat tot ce-i apropie (ura pentru Occident, pentru drepturile omului, pentru libertate, pentru transparență, pentru democrație). Dacă foștii comuniști chinezi sau sovietici erau niște porci cu principii (fie ele și greșite), autocrații de azi sunt doar porci. Degradarea pe care o observăm peste tot în jur li se aplică și lor, autocraților. Nici ei nu mai visează la un Paradis pe pământ, fie el comunist, pan-islamist sau mai știu eu ce fel de utopie, ci doar la ură, putere și bani.
Așa se face că, de exemplu, Bashar al-Assad s-a menținut zece ani în fruntea Siriei, de la declanșarea războiului, doar cu ajutorul Rusiei. Iar apoi, imediat ce a căzut, a fugit din țară cu conturile pline de bani ascunși prin paradisuri fiscale și bănci europene. Totul este direct din manualul autocratului. Menține puterea cu orice preț și, între timp, dosește bani unde nimeni nu știe în caz că apar și zile negre. A ascunde bani în afara țării n-ar fi posibil, desigur, fără lăcomia europenilor care în continuare refuză să-și reglementeze sistemele financiare, și fără paradisurile fiscale din Oceania și Caraibe, unde, în 2007, se estima că este ascuns circa 10% din PIB-ul mondial. Apariția monedelor virtuale (Bitcoin și altele) a ajutat și ea la finanțarea pe ascuns a mișcărilor europene de secesiune (Catalunia, Brexit etc), a site-urilor de propagandă, postărilor de fake news și exemplele pot continua.
Tot așa se face că Rusia o duce bine-merci în ciuda sancțiunilor occidentale, cu ajutorul prietenilor chinez și indian, care importă petrol cu discount-uri semnificative, în ciuda faptului că rusul de rând se uită la indieni ca la niște sălbatici, iar la chinezi ca la niște invadatori cu „aia mică”. Colin Thubron, în „Fluviul Amur. Între Rusia și China“, arată cum China deja a invadat Rusia în Siberia, doar că Rusia încă nu a realizat asta (iar acum mai este și dependentă de China). Fluviul Amur este granița naturală dintre cele două țări, iar Siberia un teritoriu imens, bogat în resurse naturale și foarte slab populat, astfel că chinezii au început să se mute în Siberia și să pornească afaceri, căpătând un control local tot mai mare. China invadează (cel puțin deocamdată) nu cu arme convenționale, ci cu investiții și deplasări de populații. Mult mai eficient și mai subversiv.
Și dacă tot am ajuns la exemplul China, Applebaum arată cum gigantul asiatic își extinde puterea prin investiții economice (soft power) în regimuri autoritare din Asia (de exemplu Noul Drum al Mătăsii) sau Africa.
Rusia și China sunt ambele implicate în Africa, oferind securitate în schimbul accesului la resurse naturale. Dictatorii din Africa primesc sprijin militar extern și cedează în schimb minerale rare, totul pentru a se menține la putere. Care sunt afinitățile dintre un dictator din Congo, Mali sau Ciad cu Rusia sau China, ambele societăți profund rasiste? Există o singură afinitate: calitatea de dictator a celor aflați în fruntea țărilor respective și recent descoperita colaborare dintre ei pentru a se susține reciproc în fața Occidentului și a propriilor populații care poate și-ar dori altceva.
Venezuela primește investiții rusești în platformele sale petroliere, iar apoi trimite petrol în Cuba, de unde importă medici. Iranul, farul islamismului șiit, care, la fel, are zero afinități culturale cu Rusia și China, colaborează cu ele pentru a supraviețui.
În pofida tuturor diferențelor de culoare, religie, istorie, tradiții sau comportamente ale societăților pe care le conduc, autocrații s-au aliat în ceea ce-i unește cu adevărat: supraviețuirea și menținerea puterii cu orice preț.
Într-o notă personală, aș adăuga un dialog pe care l-am avut în ultima mea vizită la anticariat, când, printre altele, am cumpărat și „Religia Woke“, cartea lui Jean Francois Braunstein, recent publicată de Humanitas.
– Ce e religia woke? m-a întrebat domnul de la casă.
– Extrema stângă. Woke e parte din extrema stângă, iar extrema dreaptă e ce se întâmplă acum la noi.
– Așa să fie?
– Niște bambilici.
– Da, zice. Bambilici era un joc din copilăria mea, în anii ’70.
– Dar și dacă nu sunt?
– Mai rău de atât nu se poate.
– Mereu se poate mai rău.
Acum, eu uitându-mă la alde Georgescu, Șoșoacă, POT sau Simion, îmi par niște bambilici. La legionari vedeai că fapta și vorba merg împreună, la ăștia nu. Nu par drept-credincioși, nu par a avea principii. Par a fi doar alți hoți care au găsit un alt discurs spre putere. Dar e oare mai bine să fii doar porc, decât porc cu principii greșite? Când ai măcar principii greșite, ai niște bariere pe care nu le depășești. Când ești doar porc și nu crezi de fapt în nimic, faci orice pentru a-ți atinge scopurile. Și, mai ales, discursul poate scăpa de sub control. Poate că tu nu crezi în ce spui, dar toți care te aclamă cred cu adevărat și, oricât ai putea vrea să dai înapoi, ei nu te vor lăsa.
De Anne Applebaum (unul dintre cei mai buni scriitori politici/istorici contemporani) îți mai recomand „Gulag. O istorie“, „Red Famine. Stalin’s War on Ukraine“, „Iron Curtain. The Crushing of Eastern Europe 1944-1956″, „Between East and West. Across the Borderlands of Europe” sau „Twilight of Democracy. The Seductive Lure of Authoritarianism”.
