O nouă dezamăgire din seria literatură română contemporană, de data asta „Intervenția“, de Dinu Guțu. Trebuie să recunosc că am fost sceptic de la bun început citind pe copertă că Dinu Guțu scrie la CriticAtac (un foileton penibil așa-zis de stânga, care trăiește sub umbra lui Costi Rogozanu) sau Vice, adică acel site ridicol unde hipstării pauperi se plâng, printre altele, de ideologia de extremă dreaptă în timp de vomită ideologie de extremă stângă.
La fel de sceptic am fost și când, tot pe copertă, am descoperit o recenzie scrisă de Adrian Schiop, un personaj urât mirositor, cu comportament de troglodit (care probabil în cercul lor e considerat cool și nonconformist), dar bun scriitor (mi-a plăcut Soldații și chiar mai mult „Șmecherie și lume rea”, cartea în care deschide o fereastră către universul cultural al manelelor).
În ciuda minusurilor pe care le-am scris mai sus, am zis să fiu deschis și să-i acord timpul meu, mai ales că în descrierea autorului era menționat titlul de antropolog. Am sperat că va fi o ușă deschisă în universul galeriilor de fotbal, căci asta este tema principală a cărții, așa cum Adrian Schiop a reușit în cazul manelelor sau extraordinarul Vintilă Mihăilescu pe atât de multe alte subiecte, daaaar…
nu pot lua în serios un om care la peste 30 de ani e ultras într-o galerie de fotbal. Nu știu dacă e bine sau nu, dar nu pot. Poate de asta nici pe Dinu Guțu, despre care înțeleg că e ultras Dinamo în timpul liber, n-am reușit să-l iau în serios. Mai departe de cercetarea antropologică nu pot lua astfel de lucruri în serios, să găsesc vreo valoare în a te identifica până la un astfel de nivel cu o echipă pe care, de altfel, o doare-n cot de tine sau să te înjuri și bați cu alți oameni pe motiv că ălora le place altă echipă. Deși Dinu Guțu încearcă să dea o notă de realism fenomenului galeriei, mi se pare fix opusul: o poveste de adormit copiii pentru oameni care au uitat să se maturizeze.
„Ivan cel mic, mai cu spirit, se întoarce c-o cârpă vișinie în mână. Plânge de fericire și tremură tot.”
Asta cu Ivan e de la un meci Dinamo – CFR Cluj în care ultrașii dinamoviști reușesc să pună mâna pe un steag al adversarilor. Anterior fusese o poveste despre cum căutau să-i bată pe niște fani de la AS Roma pentru a le fura steagul. Paralela aici este cu legiunile romane (și nu numai) ale căror stindarde aveau o valoare simbolică și care nu puteau fi predate dușmanului cu niciun preț. Bineînțeles, una e când ești într-un război adevărat și alta când e un război cu copii de peste 30 de ani cu prea mult testosteron care-și trag fularele la gât și se văd deja ca-n filmul ăla cu 300 de spartani.
Deși nuanța pe care Dinu Guțu încearcă să o transmită, precum e cazul și-n recenzia lui Vasile Ernu (prezentă și ea pe copertă, un fel de all-stars al hipstărimii paupere), că personajele din carte fac parte dintr-o generație în derivă care caută un loc de refugiu și sens nu pot decât să râd la gândul că unul dintre posibilele locuri în care te duce căutarea de refugiu și sens e galeria.
Destul de jenant e și capitolul „Aprilie în Ferentari”, care e despre o întâlnire între protagonist și Adi (în realitate Dinu Guțu și Adrian Schiop), în care protagonistul îl periază pe Adi mai ceva ca o perie bideul.
O problemă mi s-a părut și credibilitatea personajelor, care pentru mine a fost nulă, ca-n citatul de mai jos:
„Merg cu Bolo, care-i șofer în cealaltă mașină, la veceu. Ne pișăm unul lângă celălalt. Mă bate din senin cineva pe umăr și mă-ntreabă dacă-i stă bine freza. E turcul. Îi răspund că da, să nu-și facă griji. OK, mersi, îmi răspunde și pleacă.
- Ce-a întrebat? e curios Bolo.
- Dacă-i stă bine coafura, îi zic eu spălându-mă pe mâini.
- Păi ce pula mea? E poponar? Futu-l în gură de opărit. Hai să-l batem, și Bolo urlă după turc (…)”
E pur și simplu o situație atât de neverosimilă, de improbabilă încât falsitatea ei te trăznește fix în meclă. Sau momentul în care avem parte de o beție, iar doi ultrași urlă și cântă-n engleză. Nu știu dacă primul impuls lingvistic al băieților de galerie e fix limba engleză, pe care în general au monopol hipstării.
Un alt exemplu e citatul de mai jos, un suav apropo la cartea lui Samuel Huntington, „Ciocnirea civilizațiilor”.
„Păi da, băgăm și mergem direct la petrecere. Să vezi acolo ciocnirea civilizațiilor, râde Ursu.”
Cumva îmi pare foarte unlikely (ca să copiez un tipar din carte în care româna mai e înfrumusețată cu câteva cuvinte în engleză, din nou tiparul hipstărilor, dar pus în scenă de băieți de galerie) ca un ultras care tocmai a tras pe nas să facă o referire la Samuel Huntington. Chiar very unlikely.
Per total există în carte o notă de dispreț la adresa „hipstărilor de pe centru”. Legitim. Toată chestia, pe care ei poate nu o văd, este că ei sunt tot niște hipstări și adesea tot de pe centru, doar că niște hipstări mai pauperi. A merge la manele, a da ture prin Ferentari, a bea bere la PET și așa mai departe au devenit tot mode copiate de mulți hipstări care să poată râde de confrații lor care preferă un hipstărism mai posh. Un comportament deghizat într-un presupus dispreț de stânga față de bani si de cei cu bani, în timp ce dorința lor este de… a avea și ei mai mulți bani. Berea la PET nu este deci o alegere, dar portretizarea ei ca alegere și disprețul pentru altceva e un soi de ascundere a vulnerabilității financiare și a efectelor sociale cu care vine. Dacă hipstării standard încearcă să se uite la tine de sus prin cât de mult dau ei pentru o matcha, hipstării pauperi se uită la tine de sus din prisma a cât de lumești și-n contact cu pătura socială de jos sunt ei.
Am băut bere la PET ani de zile și am ars-o în bodegi jegoase că acolo m-am simțit în elementul meu și alea îmi erau și posibilitățile financiare. Dar nu mi-am făcut un titlul de glorie din asta, eram pur și simplu eu și făceam ce-mi place, unde-mi place.
În definitiv, dacă ți se pare cool să o arzi la terasă în Ferentari s-ar putea să-ți placă „Intervenția”. Mie nu mi se pare cool să transformi sărăcia într-un safari hipstăresc și să ai impresia că dacă te salută un interlop te ridici deasupra hipstărului de la Universitate care se înclină la Chirilă.
Singura parte bună la cartea asta a fost că am dat doar zece lei s-o iau de la anticariat și o s-o duc gratis de unde am luat-o.
PS. Era să uit. Nici limbajul nu ajută la calitatea cărții. Nu-s io ăla sensibil la vulgarități, dar trebuie să aibă un sens și un context. O pulă bine băgată la momentul oportun are un impact mai mare decât șapte puli pe fiecare pagină, timp de 200 de pagini. Devine anost, gratuit și vulgaritatea-și pierde efectul șocant.
