„Din cer au căzut trei mere“, de Narine Abgarian, un roman magic, care într-adevăr merită faimosul premiu Iasnaia Poliana, dar și cuvintele de laudă ale Ludmilei Ulițkaia, de pe copertă.
Am avut o dilemă când am început cartea, anume că este tradusă din rusă, deși autoarea este din Armenia. Pur și simplu nu înțelegeam de ce Abgarian ar fi scris în rusă, nu în limba maternă, dar apoi am aflat că s-a născut în Armenia sovietică și că s-a mutat și trăiește în Moscova.
Am observat că unii au etichetat „Din cer au căzut trei mere” drept realism-magic (stil care-mi displace teribil, chiar și la de altfel minunatul Garcia Marquez), dar mi se pare o încadrare greșită. Chiar dacă există anumite segmente așa-zis supranaturale, ele n-au nicio legătură de stil cu realismul-magic consacrat de autorii latinoamericani.
Povestea are loc într-un sat de munte din Armenia, Maran (m-a dus cu gândul la contestata regiune muntoasă Nagorno-Karabah), pe decursul mai multor perioade istorice, cum ar fi Al Doilea Război Mondiale sau diversele epoci de foamete.
Maran este pe moarte. Singurii locuitori rămași sunt bătrânii și, odată cu ei, va dispărea și acest sat mic și izolat. Autoarea are inspirația de a prinde cititorul în laț încă de la primele pagini. Anatolia, personajul principal, descoperă că are o hemoragie uterină. E sigură că va muri, e bătrână, a venit timpul. Dar, dintr-un spirit gospodăresc atât de lipsit de sens, dar atât de cunoscut nouă, cei care am petrecut timp cu bunicii de la țară, decide ca mai întâi să pună ordine în bătătură: hrănește dobitoacele, le închide în țarc, mătură etc, apoi scoate hainele de înmormântare și le lasă la vedere, pe masă. Apoi, se bagă în pat, sub plapumă, și așteaptă să moară.
Firul narativ sare apoi la istoria de familie a mai multor locuitori din Maran, din care aflăm despre trecutul satului și al minunaților și coloraților ei foști și actuali săteni. Poate că nu sună a mare lucru, însă stilul autoarei este captivant și ești pur și simplu absorbit în lumea construită de ea. Satul, cu clădirile sale din piatră, cu gastronomia locală, obiceiurile și bârfele sătești, personajele profetice sau excentrice crează imagini vivide și te simți ca un observator, planând undeva deasupra.
Într-un final, ne întoarcem la Anatolia și la moartea ei în expectativă, însă lucrurile iau o turnură neașteptată și plină de speranță pentru viitorul Maranului, acel sat de piatră cocoțat pe o coastă de munte, uitat de lume și de istorie.
Cumva, ideea asta a unui sat care dispare prin demografie m-a dus cu gândul și la satele românești mai izolate, care au avut fix această soartă.
„Din cer au căzut trei mere“, de Narine Abgarian, nu este o carte din care să poți spune că „ai de învățat”, însă asta nu înseamnă că nu e foarte bună. Nu este o carte adresată minții, ci sentimentelor. Iar asta reușește cu prisos, te face să simți și să fii acolo. E poate întruchiparea noțiunii literare a „poveștii”, când oamenii-și spuneau povești de dragul de a-și spune povești, nu de dragul rațiunii. Ceva profund uman și spiritual.
