„Desțelenire“, de Ivan Turgheniev, un roman foarte bun, în care autorul rus introduce mișcarea narodnicilor, din secolul 19, curent al populismului care tindea spre socialism prin revoluție împotriva țarismului.
Deși au fost mai idealiști și mai ineficienți decât cei care aveau să le urmeze, revoluționarii precum Lenin și Troțki, narodnicii au fost precursorii acestora.
Secolul 19 a fost perioada în care în Rusia, care abolise iobăgia, socialismul prinsese aripi ca reacție la noua sclavie în care aristocrația, posesoare a mării părți a pământurilor, luase locul moșierilor în exploatarea țăranilor.
Nejdanov, personajul principal al romanului, este una dintre figurile centrale ale unui grup revoluționar care se pregătește să răscoale câteva sate dintr-o zonă lăsată fără nume de Turgheniev și care încearcă, alături de iubita sa, Mariana, să „se simplifice” și să se apropie de popor, să trăiască precum poporul.
Atât Nejdanov, cât și Mariana, provin din aristocrație, însă, martori ai nedreptăților sociale și pradă idealismelor populiste, doresc să răstoarne țarismul care ocrotește aristocrația opresivă.
Dacă Nejdanov este o figură semi-tragică, un idealist ce crede în revoluții violente cu scopul de a răsturna ordinea curentă, Mariana mi-a părut mai degrabă o caricatură pe care Turgheniev o face populismului-utopic și naivității pe care oamenii de pe treptele de sus ale societății o au atunci când încearcă să se facă una cu poporul, cu țăranul.
Această caricatură reiese și din ostentația cu care Mariana insistă că dorește să se „jertfească” pentru cauză. Scopul nu este, pentru ea, reducerea inegalităților sociale, ci ca ea să aibă un rost, ea să aibă parte de o moarte nobilă, în slujba unor țeluri înalte, ceea ce denotă narcisismul pe care idealismul îl poate conferi celor naivi.
Imposibilitatea idealiștilor norodnici de a se metamorfoza în oameni din popor se vede și în revoluția eșuată a cercului lui Nejdanov, în timpul căreia sătenii îi înhață pe câțiva lideri ai grupului și îi duc direct la autoritățile țariste pentru a fi judecați.
Astfel, nu doar idealiștii nu se pot transpune în pielea omului de rând, dar nici omul de rând nu se poate identifica cu ei și preferă mai degrabă să îi denunțe, decât să i se alăture ghidat de propriul interes.
„Desțelenire” nu este doar un roman, ci și o frescă a societății ruse din 1860-1870, atât o introspecție psihologică, precum și una istorică. Iar ăsta este unul dintre motivele pentru care îmi plac atât de mult clasicii ruși: cărțile lor sunt dense, ca niște oglinzi în trecut.
Romanul lui Turgheniev poate fi văzut și ca punte de legătură, o lectură de parcurs înainte de a citi „Demonii” lui Dostoievski, unde deja ne lovim de revoluționarii socialiști posedați, violenți și ucigași, întruchipările lui Lenin și Stalin, care au urmat epocii norodnicilor.
Ca ultimă idee, dacă am vrea să reclădim istoria reală a Rusiei folosindu-ne doar de literatură, am putea începe cu „Desțelenire”, de Turgheniev, am continua cu „Demonii”, de Dostoievski, „Doctor Jivago”, de Pasternak, iar la final „Arhipelagul Gulag”, de Soljenițîn, și „Povestirile din Kolîma”, de Șalamov.
