Nu plănuiam să scriu despre ambele cărți, „Utilitatea inutilului“, de Nuccio Ordine, și „Sufletul lumii“, de Roger Scruton, în aceeași postare, însă l-am citit pe Ordine fix după Scruton și multe dintre ideile sale s-au legat automat de ce citisem la Scruton. A fost un fel de coincidență miraculoasă. Pentru a-l înțelege mai bine pe Ordine voi începe cu câteva concepte din „Sufletul lumii”, a lui Scruton.
În „Sufletul lumii” Roger Scruton se plimbă, în mare parte, în jurul aceleași idei, anume că știința nu a putut, nu poate și nu va putea niciodată să explice totul, mai ales când vine vorba de fenomene ale căror motiv de existență nu-l cunoaștem, chiar dacă am putea afla cauzele care le dau naștere.
Esențial pentru a înțelege ce vrea să zică Scruton este că omul se compune din două părți: obiect (corpul) și subiect (persoana). Corpul este obiectul, tangibil în lumea fizică a obiectelor și lucru studiabil și explicabil de către știință, în timp ce conștiința, cea care dă naștere persoanei, care este subiectul, este imposibil de explicat de către știință. O ființă umană nu este doar un obiect, adică un corp, ci și un subiect, adică o persoană. În cuvintele lui Scruton, chiar dacă știința va putea cândva explica exact prin ce mecanisme se naște conștiința, ea va putea răspunde doar la întrebarea „cum?”, întrebare caracteristică științei. Ea nu va putea însă răspunde întrebării „de ce?”, întrebare care ține de teologie sau filosofie.
Scruton deplânge de altfel că știința modernă a transformat omul doar într-un șir de procese mecanice explicabile, având ambiția de a putea explica chiar și subiectul prin intermediul obiectului, lucru puțin probabil. Chiar dacă s-ar găsi o explicație științifică a conștiinței și ea ar putea fi replicată într-un porc, să zicem, ea nu va putea explica nici de ce există conștiința, nici cum este să fii conștient, adică ceea ce Heidegger numea dasein – experiența de a fi în lume. Dasein-ul este o experiență profund subiectivă și imposibil de redus la o teorie generală.
Acestea fiind zise, să trecem la „Utilitatea inutilului“, de Nucio Ordine, un manifest minunat pentru așa-zisele lucrurile inutile.
E o carte despre cum ne-am transformat, ori am fost transformați din ființe umane în unități de producție a plus valorii și reduși la simple cifre (știi corporația aia care îți zice că suntem o familie, dar în a cărui tabel contabil figurezi doar ca o cifră ce e ștearsă când nu mai e nevoie de ea), în timp ce lucrurile cu adevărat fundamentale ale naturii umane, cunoașterea, contemplația, curiozitatea au căpătat statut de fleacuri.
„Firește, în lumea noastră dominată de homo oeconomicus, nu e lesne de înțeles utilitatea lucrurilor inutile și mai ales inutilitatea celor utile: câte bunuri de consum care nu răspund niciunei nevoi nu ne sunt vândute drept bunuri indispensabile? Spectacolul ființelor umane care, ignorând pustiirea crescândă a spiritului, își închină viața acumulării de bani și putere e greu de suportat.”
Și totuși, lucrurile frumoase sunt adesea inutile în sine. De ce ai oferi, ca-n exemplul de mai jos, o floare unei persoane dragi? Care e profitul din ceva atât de superfluu? Nu e niciun profit, e doar un gest mult mai aproape de natura noastră decât deținerea unui iPhone.
„Și nu întâmplător, cu mulți ani înainte, (…) Okakura Kakuzo descoperise în plăcerea de a culege o floare pentru a o dărui iubitei momentul exact în care specia umană s-a ridicat mai presus de animale. (…) Într-o unică mișcare, o dublă gratuitate: floarea (obiectul) și actul de a o culege (gestul) reprezintă ambele inutilul, punând sub semnul întrebării necesarul și profitul.”
„A fi valorează mai mult decât a avea” – asta e cumva o lecție pe care mulți o intuiesc atunci când, de exemplu, se plâng că pierd prea mult timp cu munca și au prea puțin timp pentru familie sau alte lucruri pe care și-ar dori să le facă-n timpul liber, dar pe care nu reușesc să și-o înșușească pe deplin atunci când preferă să tragă de ei mai mult decât ar fi nevoie. Acest timp ar fi putut fi folosit pentru o carte citită, pentru timp petrecut cu prietenii, pentru o plimbare pe munte, pentru lucruri care ne fac fericiți în mod durabil, versus timp folosit pentru mai mulți bani cu care să ne luăm lucruri despre care ni s-a zis că ne sunt esențiale.
Tot ce ține de nevoie este urât, căci îți anulează libertatea. Tot ce împlinește o nevoie este util, dar nu și frumos. Cumva totuși am redus tot ce ne este trebuincios și deci util doar la nevoile materiale. Nevoile psihologice, afective sau umaniste le-am dat deoparte ca pe niște prostii care nu produc nimic. Poate e și asta o explicație pentru felul în care arată lumea astăzi, unde se vede o revoltă împotriva uniformizării omului ca unitate de producție. Reapar crizele de identitate, încercările de recuperare a unei identități, nostalgia traiului idilic sătesc/natural etc., toate corespund unor nevoie psihologice și umaniste care au fost mult timp reprimate de dragul concentrării asupra câștigului care să crească PIB-ul an de an.
„Un lucru cu adevărat frumos e acela care nu poate servi la nimic; tot ce este util e urât, căci este expresia unei nevoi, și nevoile omului sunt triviale și dezgustătoare, ca și biata și infirma sa natură. Locul cel mai util din casă este latrina.”
Vis-a-vis de citatul de mai jos m-a dus gândul la obiectul și subiectul din cartea lui Roger Scruton. Nu știu din ce motiv m-am gândit la noua modă a femeilor de a se dezgoli pe OnlyFans combinată cu pledoaria de a nu mai obiectiviza femeile. Cred că e destul de greu ca un consumator de OnlyFans să nu te obiectivizeze când tu i te prezinți ca un obiect (corp gol). Subiectul (persoana) nu există în relația asta, ci doar un corp gol perceput de privitor doar ca obiect, ceea ce într-o poză și este. În același timp e destul de ipocrit să ceri celorlalți să nu vadă ca pe un obiect când tu te prezinți lor doar ca un obiect. Industria videochatului este de departe mai umană decât OnlyFans, căci presupune o interacțiune în timpul căreia clientul poate avea de-a face și cu persoana, nu doar cu obiectul corporal.
„(…) Fiica ta, cu o nubilitate timpurie, va visa, încă din leagăn, că se vinde pe un milion. Și tu însuți, o, Burghezule – și mai puțin poet decât ești astăzi -, nu vei găsi nimic de spus împotrivă; nu vei regreta nimic.”
„În ciuda antipatiei pe care i-o purta lui Tocqueville, marele scriitor rus Aleksandr Herzen vedea și el în negustorimea vremii sale o clasă dedicată trup și suflet comerțului („ceea ce contează sunt marfa, afacerea, lucrurile, esențialul este proprietatea”).
De câte ori nu ați auzit pe cineva desconsiderând persoane pe baza ocupației acestora sau a banilor prea puțini pe care-i câștigă. Cutare e gunoier și nu merită tratat cu respect, chiar dacă e tot o ființă umană ca noi. Ălalalt n-are bani de iPhone, deci nu merită considerația noastră etc. Chiar am văzut recent un film japonez, „Perfect days”, cu un domn care face curățenie în toaletele publice din Tokyo și care în timpul liber citea, asculta muzică, făcea poze, privea cerul dimineața sau frunzele bătute de vânt ale copacilor din parc, în timp ce razele de soare scăpau prin bolta de verdeața și-i luminau ochii. Conform standardelor de azi e un ratat. Conform standardelor umanismului și înțelepciunii e un om mult mai câștigat decât alții. Și, vis-a-vis de a trăi în prezent, în film spune și el: „next time is next time and now is now”.
„În primul caz, valoarea umană depinde de productivitate; în al doilea, e asociată cu marile reușite în artă și poezie, cu deplina înflorire a vieții umane. În primul caz, grija e îndreptată doar către viitor, subordănându-i acestuia prezentul; în al doilea, contează numai clipa prezentă, iar viața, măcar din când în când, dar cât mai mult cu putință, este eliberată de atitudinea servilă, dominantă într-o lume închinată creșterii producției.”
Cât de adânc s-a sedimentat în mintea noastră că valoarea unei persoane are legătură cu productivitatea sa, ori că doar lucrurile care aduc un profit bănesc sunt utile se poate observa și din două mici interacțiuni pe care le-am avut cu ani în urmă:
Prima dintre ele implica niște colegi de serviciu cărora le ziceam despre obiceiul meu de a lucra doi-trei ani, a strânge bani și a-mi permite să stau fără loc de muncă o vreme, timp în care să mă ocup de lucrurile de care-mi pasă cu adevărat și, totodată, lucrurile pe care le consider cu adevărat însemnate pentru experiența de a fi în lume: lectura, curiozitatea de a învăța cât mai mult prin diverse modalități, de la călătorit cu autostopul și cu cortul la citit tot felul de cărți din tot felul de domenii, a face sport, a fi liber să-ți faci organizezi ziua cum vrei, per total ceea ce eu consider că mă ajută să cresc ca om. Nu mică mi-a fost mirarea să mi se răspundă că ei „n-ar putea să stea degeaba șase luni”. Așa deci, toate astea sunt considerate „a sta degeaba”, căci nu-ți aduc nici carieră, nici bani, nici statut social, ci doar împlinire sufletească.
A doua are de-a face cu un taximetrist pe care-l luasem în București când mă întorsesem după câteva luni de autostop prin Europa. Confuz ca întotdeauna când mă-ntorceam în țară după tot felul de aventuri, nu mai știam cum să ajung acasă de la Eroilor, așa că am luat un taxi. Văzându-mă cu rucsacii, taximetristul m-a întrebat ce și cum. După ce i-am povestit, următoarea lui întrebare a fost „de ce?” Care-i utilitatea adică? Am bâlbâit niște boabe despre cunoaștere, aventura de a înfrunta necunoscutul etc., dar am coborât din mașină convins că m-a crezut un zănatic care mai bine s-ar apuca de treburi serioase.
„Cărțile sunt pline de cuvintele înțelepților, de pildele anticilor privind obiceiurile, legile, religia. Ele trăiesc, discută, vorbesc cu noi, ne povățuiesc, ne instruiesc, ne consolează, ne pun sub ochi lucruri aflate foarte departe de memoria noastră. Atât de mare le e demnitatea, maiestatea și chiar sfințenia, încât, dacă n-ar exista cărțile, am fi cu toții neciopliți și ignoranți, fără nicio memorie a trecutului, fără nici o pildă; n-am avea nici cunoaștere despre lucrurile umane și divine; aceeași urnă care adăpostește trupurile ar pecetlui și amintirea oamenilor.”
Despre elevul și toți oamenii de astăzi, mulți ai naibii, care nu pricep că cunoașterea este un scop în sine. A învăța este a ști și atât. Profitul bănesc poate fi doar un alt efect, dar iubitorul de cunoaștere nu învață ca să facă bani, ci ca să știe. Nuccio Ordine abordează și subiectul învățământului transformat din cunoașterea ca scop nobil în cunoașterea ca strategie de profit. Cum ar fi oameni pe care-i auzi că urmează medicina nu pentru că sunt atrași de asta, ori că au o chemare în direcția asta, ci că vor să facă bani.
„Să ne amintim, de pildă, de ceea ce povestește Stobaios despre Euclid: răspunzând întrebării unui elev care, imediat după învățarea unei teoreme, l-a întrebat: „Și eu cu ce mă aleg de aici?”, celebrul matematician a trimis după un sclav și i-a poruncit să-i dea elevului un bănuț „fiindcă acesta are nevoie să se aleagă cu ceva din ce învață”.
„Dacă, așa cum am văzut, posesia ocupă astăzi un loc de frunte pe scara de valori a societății noastre, câțiva autori au demonstrat cu strălucire forța ei iluzorie și nenumăratele efecte distructive cărora le dă naștere în toate domeniile cunoașterii și în toate tipurile de relații umane. „A ne bucura de lucruri, nu a le stăpâni face să fim fericiți”, amintea cu spiritul său pătrunzător Montaigne.”
Ultimele capitole cuprind dragostea și adevărul absolut, ambele pervertite de oameni. Dragostea e transformată în proprietate, în ton cu societatea modernă, iar fiecare individ deține adevărul absolut, deci nimeni nu-l deține, deși crede c-o face.
„Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care aduce cea mai crudă suferință. Căci, în ciuda părerii comune, nu dragostea te face să suferi, ci instinctul proprietății, care este contrariul iubirii.” (Antoine de Saint-Exupery)
„A renunța la pretenția posesiei, a ști să conviețuiești cu riscul de a pierde ceea ce ți-e drag înseamnă să accepți fragilitatea și precaritatea iubirii. Înseamnă să abandonezi iluzia că poți obține din dragoste garanția unei legături trainice, aceptând că relațiile umane , cu limitele și imperfecțiunile ce le caracterizează, nu sunt scutite de opacități, de zone de umbră, de nesiguranță. Iată de ce, atunci când căutăm totala transparență și adevărul absolut al iubirii, sfârșim prin a o distruge, prin a o sufoca într-o îmbrățișare mortală.”
„La fel ca filozofia , religia trebuie să devină o opțiune de viață, să se transforme într-un mod de a trăi. De aceea, nici o religie și nici o filozofie nu vor mai putea pretinde că sunt în posesia unui adevăr absolut, valabil pentru toate ființele umane. Fiindcă a crede că posezi unicul și singurul adevăr înseamnă să simți datoria de a-l impune , chiar și cu forța, spre binele omenirii. Dogmatismul produce intoleranță în toate sferele cunoașterii: în planul eticii, al religiei, al politicii, al filozofiei și al științei, a socoti că adevărul tău e singurul posibil înseamnă să negi căutarea adevărului.”
Am lăsat citatul ăsta la final pentru că mi se pare, poate, cel mai important. Oamenii nu mai sunt curioși, ori mai bine zis nu mai sunt curioși către ce contează cu adevărat. Curiozitatea e îndreptată către bârfe, cancanuri, vedete și prea puțin în direcția unei cunoașteri care să aducă o transformare a ființei umane în tot ce poate fi ea mai bun.
„Curiozitatea, care, chiar dacă nu dă naștere unui lucru util, e pesemne trăsătura cea mai importantă a gândirii moderne. Nimic nou aici: curiozitatea e principiul care i-a călăuzit pe Galilei, Bacon, Isaac Newton, și ea nu trebuie împiedicată de nimic.”
