„Identitatea virtuală“, de Mihnea Măruță, adică teza de doctorat în filosofie a lui Mihnea Măruță, ceea ce face ca lectura să fie academică, destul de tehnică și greoaie pe alocuri, însă pe deplin satisfăcătoare pentru oricine este curios să afle ce fac rețelele sociale din noi.
După cartea asta îți vine să ștergi toate conturile pe care le ai, pe unde le ai, dar, desigur, nu asta e soluția, ci folosirea lor în mod responsabil, cu scopuri clare (diseminarea de informații cu valoare obiectivă, comunicarea directă cu prietenii etc.), și, evident, pierderea a cât mai puțin timp cu putință conectați la ele.
Primul citat pe care l-am selectat este despre modul în care rețelele sociale ne fac dependenți la ele, exploatându-ne la bază, prin chimia creierului. Astfel, modul în care le putem combate este tot la firul ierbii: decizia voită de a le accesa cât mai rar și oprirea automatismului de a le deschide. Abia când mă trezesc cu telefonul în mână, pregătit să intru pe Facebook, realizez ce fac, și atunci înving automatismul și decid voit să pun telefonul înapoi și să fac altceva mai important.
În legătura cu asta, Mihnea Măruță mai spune că oamenii nu percep timpul ca ceva ce le aparține, o greșeală fatală aș adăuga eu, ci ca pe ceva ce există în exteriorul lor. Din această cauză nu sunt dispuși să-l drămuiască ca pe o resursă personală finită și-l irosesc, printre altele, în spațiul virtual.
„Dar cel mai puternic factor de adicție îl reprezintă continua excitație-neuronală, după cum au recunoscut, în urmă cu câțiva ani, fondatorii celei mai populare dintre aceste rețele, Facebook.
Cum să-i facem pe oameni să rămână conectați la rețea cât mai mult timp – s-au întrebat acești fondatori, la începuturi -, iar soluția au găsit-o în neuroștiințe: de fiecare dată când cineva apreciază sau comentează la o postare de-a ta – noi, rețeaua, îți dăm o mică doză de dopamină.
Cu alte cuvinte, când te conectezi la o rețea virtuală, micile semnale prin care ești luat în seamă și valorizat activează de fiecare dată secreția de dopamină, adică stârnesc plăcere. Așa se ivește adicția: ajungi să depinzi de frecvența veștii că cineva, undeva, e interesat de ceea ce ai tu de spus, de experiențele tale, de faptul că exiști. (Avem aici și o confirmare a celui mai puternic dintre invarianții identității virtuale – dorința de agregare a propriei prezențe în conștiința celorlalți.”
Ăsta e un exemplu care mi-a plăcut foarte mult despre cum Eul virtual (creația) începe să domine Eul real (creatorul) și să-i schimbe comportamentul din realitate în favoarea celui din rețea.
„Pentru prima jumătate a întrebării, să pornim de la o situație foarte răspândită: participarea la un concert în aer liber. A devenit fapt comun ca, la un asemenea eveniment, să filmăm cu telefonul mobil minute întregi, pentru a putea posta ulterior cel puțin într-o rețea, cel puțin un fragment din acel concert. (…) Ce trăiesc în acele momente? Sunt preocupat de înregistrarea realului, de inter-medierea lui, nu de realul însuși. Îmi „însușesc” un fragment de realitate pentru a capta atenția când îl voi arăta în rețea: la urma urmei, pentru a le furniza amintiri altora.
Dacă, ulterior, voi vrea să-mi amintesc ce am trăit la concert, amintirea autentică, nepervertită, ar trebui să constea într-o reprezentare a mea filmând concertul. Iar dacă voi da play înregistrării, pentru a-mi reaminti, nu voi retrăi trăirea inițială (fiindcă atunci filmam), ci voi vedea ceea ce a văzut telefonul mobil. Ulterior, când postez într-o rețea un fragment din acel concert, ceea ce le arăt celorlalți nu este ceea ce am trăit eu. Dacă cineva, eventual, mă invidiază, acel om nu înțelege că eu, de fapt, nu am trăit concertul, nu am fost „acolo”, nu am asimilat deplinătatea acelui prezent, ci m-am proiectat într-un viitor „mai bun”, imaginându-mi că acel viitor îmi va aduce mai multă plăcere, prin prisma reacțiilor pe care mă aștept să le primesc în rețea.”
Aici pot spune că sunt mulți ani de când, fără să știu poziția asta a lui Heidegger, am învățat-o de unul singur și, implicit, am aplicat-o la mine. Am avut mult timp conștiința morții, probabil după ce m-am lovit pentru prima dată de maxima latină „Memento mori” (Amintește-ți că vei muri), dar ea s-a aprofundat după un moment în care și eu eram să mor, dar și după Colectiv, când, mai mult ca niciodată, mi-am dat seama nu doar că o să mor, ci că nu știu când o să mor; poate nu la bătrânețe, poate mâine, poate peste doi ani, așa că aș face bine să profit de timpul pe care l-oi avea.
În mod evident, asta nu înseamnă să trăiești paralizat de frica morții, și nici Heidegger nu spune asta, ci mai degrabă să nu iei viața de bună, că ea nu-i garantată nimănui.
„Cu alte cuvinte, întoarcerea la sinele autentic (sau descoperirea lui) nu e posibilă decât ca o continuă reamintire a propriei mortalități: doar cine ajunge să trăiască neîncetat „sub” conștiința morții poate realiza sensul ființei sale – aceasta este viziunea filosofului german (Heidegger).”
Aici m-a trăznit o imagine destul de deprimantă, respectiv dezagregarea omului, golirea lui de toate facultățile și transformarea într-un corp gol. Un exemplu pe care-l dau de câte ori am ocazia și cu care probabil plictisesc pe toată lumea (sâc!) este motorul de căutare Google. Odată cu apariția lui, nevoia de a memora informație a dispărut, căci ea este la o căutare distanță. Desigur, memorarea nu are doar calitatea de a ști, ci aceea de forma conexiuni cu alte informații din capul tău, de a stimula gândirea, în fine, un proces cognitiv întreg, dar care este acum înlocuit de ceva extern, în afara noastră: Google Search.
Mihnea Măruță aduce în față exemplul unui dialog platonic similar cu exemplul meu de mai sus. Mențiunea pe care aș face-o este că Google este infinit mai dăunător decât scrisul. Dacă, potrivit lui Platon, scrisul este o memorie externă, eu aș adăuga că tot este nevoie de efort intelectual pentru a o accesa, iar el se cheamă lectură. De luat în calcul și efectele pozitive pe care lectura le are asupra creierului. În schimb, în exemplul Google, încercarea de a asimila informația externă nu implică niciun efort intelectual, iar atunci creierul este complet văduvit de exercițiu.
„Scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte; punându-și credința în scris, oamenii își vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, și nu dinăuntru, prin caznă proprie”. – „Acesta e momentul în care Platon, prin vocea lui Thamus, introduce dihotomia dintre o memorie de prim rang (mneme) – memoria unui om viu, definită de internalizarea și autonomie – și o memorie inferioară (hypomnesis), fiindcă este externă, deci presupune reprezentare prin intermediul unor „icoane străine”.
„Gândirea lucrează din ce în ce mai frecvent prin ocolire, apelând la ceea ce s(-a) pus deoparte, într-o memorie externă: în termenii lui Platon, acest proces global nu face decât să sporească ponderea ne-viului în teritoriul vieții”.
Golirea omului așa cum îndepărtezi niște foi de varză nu se rezumă doar la memorie, transferată acum din interior în exterior, ci la multe alte aspecte:gândirea critică autonomă, acum lăsată în mâinile unor formatori de opinie, busola morală interioară, lăsată fie în mâinile religiei, ori a altor formatori de opinie, relațiile sociale în lumea reală transferate în lumea virtuală, și, în final, o lume din ce în ce mai puțin tactilă: meniuri cu cod QR etc. Omul este în mod fundamental o ființă tactilă, care vrea să atingă, însă tendința este de a virtualiza și astfel de a lipsi omul de una dintre componentele sale primare.
Mihnea Măruță spună că rețeaua are potențial de a naște un nou totalitarism și nu mi se pare deloc o exagerare, mai ales ținând cont că de foarte mulți ani avem oameni care se declară „cetățeni ai internetului”, asta deși, bineînțeles, virtualul nu este un stat, dar pe măsură ce înlocuiește realul se poate transforma într-un soi de stat
„Care este „dușmanul” unei rețele virtuale? Realul. Și care este alternativa pe care o propune? Evident, virtualul. Ideologia unei rețele digitale se naște deci din interesul acestei entități de a-l desprinde pe utilizator de existența sa obișnuită, de corp și de grijile curente, pentru ca el să fie conectat cât mai mult timp și să se dezvăluie pe sine într-o măsură cât mai mare. Și, pentru că nu există ideologie fără promisiuni, ceea ce promite rețeaua este transcendere deopotrivă a spațiului (acces nemijlocit la ceilalți) și a timpului (imortalizare prin reprezentare). Afirm că această ideologie în formare, nihilismul virtual, are potențial totalitar. Iată și de ce:
- Pentru că, mai mult decât exemple anterioare de totalitarism (nazismul și comunismul), o rețea virtuală nu doar că urmărește o extindere globală (condiție obligatorie a unui totalitarism), dar ea este deja răspândită la nivel global.
- Pentru că, prin sentimentul de rămânere în urmă pe care îl induce (și prin singurătatea aferentă), o rețea recreează omul de masă, ale cărui caracteristici principale sunt izolarea și lipsa unor relații sociale normale. Or totalitarismul se hrănește din existența a cât mai mulți asemenea oameni, dominați de singurătate și de resentimente, deci dispuși să se înregimenteze sub un stindard mai înalt.
- Pentru că o rețea virtuală propune înlocuirea și chiar refuzul realității, or propaganda totalitară se hrănește dintr-o evadare din realitate în ficțiune.
- Pentru că producerea de sine din rețea este o creație de tip techne, ceea ce înseamnă că un om-nod este mereu preocupat de un scop exterior, adică nu mai face lucruri de dragul de a le face. Dacă este anihilată sau atenuată bucuria de a face lucruri pur și simplu – care, în fond, este totuna cu bucuria de a trăi -, ceea ce îi ia locul este o continuă nevoie de validare, care duce la dependență de ceilalți și la imposibilitatea regăsirii de sine.
- Pentru că Eul virtual este un simulacru, deci fiecare om-nod introduce subversiunea în această lume (căci simulacru nu este altceva decât modalitatea neființei de a se arăta ființei). Asta înseamnă că orice utilizator de social media sapă la temelia stabilității sociale, contribuind astfel la subminarea realității de către lumile virtuale.
- Pentru că rețeaua stimulează tentativele de a-i seduce pe alții , or cea mai eficientă seducție se petrece când „ținta” ajunge să fie dezgustată de toate celelalte opțiuni. Dacă ajungem să ne dezguste oamenii (și realitatea, în general), ne va rămâne rețeaua, impersonală cum e, dar aflată mereu la dispoziție să ne ofere un vis sau o iluzie.
- Pentru că virtualizarea de sine este un pharmakon, adică obiectul creat de rețea se îndepărtează de originea sa vie, încurajând astfel antimetalepsa, paricidul, o revoltă in nuce la nivelul fiecărui individ.
Nota mea: Paricidul din nota 7 nu se referă la paricidul din viața reală, ci la un alt fragment despre cum Eul virtual (fiul, creația Eului real) ajunge să ucidă Eul real (tatăl).
Concluziile oferite în „Identitatea virtuală” vis-a-vis de posibilul viitor al virtualului sunt de-a dreptul deprimante și profund inumane, dar probabil vor fi mort și îngropat până atunci, aici, în viața reală.
Pe scurt, Mihnea Măruță vorbește despre o copie virtuală a lumii (Metaverse), avataruri AI care să ia toate deciziile pentru noi (încă un strat de dezagregare a omului), dispozitive implantate direct în creier prin care să putem controla lumea din jur prin puterea gândului, dar reversul medaliei este că și noi am putea fi controlați și așa mai departe. Decizia majoră a generației următoare, spune Măruță, va fi între a avea un implant cerebral care să-ți dea acces la noua tehnologie și la nemurirea digitală, ori refuzul unui astfel de implant și condamnarea la o moarte reală, dar cu o corp aflat sub voința noastră, cu libertate.
PS. Iar dacă toate astea sună cam SF, Facebook s-a redenumit Meta în 2021, iar Zuckerberg a vorbit despre concepția Metaversului, iar compania Neuralink, a lui Elon Musk, înființată în 2016, are ca obiect de activitate dezvoltarea de interfețe creier-calculator implantabile.
