„Călătorie în jurul omului”, de Alexandru N. Stermin. Din păcate, recenzia de pe copertă a lui Cristian Presură te induce în eroare. Nu este sub nicio formă un jurnal de călătorie. Chiar dacă povestea începe și din când în când mai amintește de călătoria autorului prin jungla din Amazon, apoi în Los Angeles sau Beijing, călătoria reprezintă nici 5% din carte, ci este doar fundalul pe baza căruia Stermin analizează diferite concepte filosofice prin lentila sa de biolog.
De asemenea, deși aici poate fi de vină modul meu de înțelegere, când autorul ne spune cum a decis să călătorească în jurul lumii, îmi pare o altă inducere în eroare.
Eu înțeleg călătoria în jurul lumii prin o oprire peste tot, nu prin simpla rotire în jurul planetei cu trei opriri pe trei continente diferite.
Dând toate aceste aspecte deoparte, nu mi-a spus mare lucru cartea lui Alexandru Stermin, chiar dacă el, ca persoană, pare un tip interesant. Jurnal de călătorie nu e, mai degrabă o carte de filosofo-biologie, însă majoritatea informațiilor din ea nu sunt nici noi, nici greu de găsit, ceea ce face cartea să fie redundantă.
Să trecem însă și la părțile bune, căci am descoperit și bucățele care mi-au plăcut, care țin de subiecte ce mă pasionează. Foarte mult mi-a plăcut cum a pus în cuvinte conceptul meu despre dinamica dintre corp și cultură: „biologicul generează culturalul, iar culturalul modelează biologicul”. Eu aș mai fi adăugat și că intelectul stăpânește atât peste biologic, cât și peste cultural, chiar dacă nu în măsură de 100%.
Un lucru pe care l-am descoperit cu ajutorul autorului și care mi-a captat atenția a fost dovada genetică a faptului că dragostea durează trei ani. Deși menționează că există excepții, este totuși regula din majoritatea cazurilor.
Cauza o reprezintă hormonul oxitocinei, care stimulează apropierea și a cărui secreție scade în timp, ajungând aproape de zero, în majoritatea cazurilor, după trei ani. Asta sugerează că există un soi de programare genetică pentru durata îndrăgostirii.
Alexandru N. Stermin dă și o explicație biologică pentru asta, oferind trei exemple preistorice: un bărbat care-și părăsește iubita la un an după nașterea copilului, un bărbat care-și părăsește iubita la trei ani după nașterea copilului și un bărbat care-și părăsește iubita la șase ani după nașterea copilului.
Luând în considerare programarea genetică a bărbaților de a-și răspândi sămânța, sâc limitatelor care se complac în argumente simpliste de genul „niște porci”, fără a lua în considerare adevărurile biologice ale ființei umane, natura a programat ca dragostea să dureze trei ani pentru că este raportul optim dintre supraviețuirea copilului/numărul de femei impregnate.
Bărbatul care-și părăsește iubita după un an s-ar putea să impregneze mai multe femeie decât ceilalți doi, însă șansele de supraviețuire ale copiilor scad. Bărbatul care-și părăsește iubita după trei ani o face când copilul este la o vârstă la care deja poate merge și vorbi, își poate articula nevoile și poate cere atenție atunci când nu i se acordă. Bărbatul care-și părăsește iubita după șase ani are un copil cu cele mai multe șanse de supraviețuire, însă va impregna mai puține femei decât bărbatul care și-a părăsit iubita după trei ani.
Știu că biologia are darul de a ucide romantismul, însă poate că cel mai romantic lucru ar fi să ne iubim pentru ce suntem cu adevărat, nu pentru ce-am vrea să fim și nu vom fi niciodată. Poate doar niște divorțați clișeici.
De asemenea, autorul abordează și dezbaterea „este omul monogam sau poligram?” Mi-a atras evident atenția, căci este o dilemă pe care am rumegat-o mulți ani, ajungând într-un final la concluzia că omenirea este natural poligamă, iar monogamia este doar o invenție care, lăsând importanța istorică în urmă, acum, în epoca modernă, ne face mai mult rău decât bine.
Dar uite ce spune Stermin:
„Noi, oamenii, suntem mamifere, iar din marele clan al mamiferelor doar 3-5% sunt monogame. (…) O lungă perioadă de timp, cât am fost vânători și culegători, eram organizați în grupuri restrânse în care se împărțea totul. Comunitățile erau poligame promiscue – un mascul se împerechea cu mai multe femele, așa cum femelele se împerecheau cu mai mulți masculi – și întreg grupul îngrijea copiii. (…) Acum aproximativ 8.000 de ani, odată cu dezvoltarea agriculturii și creșterea animalelor, am devenit monogami. Monogamia ne-a permis gestionarea resurselor. Fiecare familie deținea o bucată de teren, pe care o cultiva și îngrijea împreună cu copiii și pe care o transmitea din generație în generație. Constrângerea dată de limitarea resurselor se pare că a fost un factor principal în adoptarea unei strategii de viață monogame.
(…)
De-a lungul timpului, societatea a încercat, pe plan religios și social, instaurarea monogamiei. În spațiul european, la început, iudaismul a predicat monogamia pentru a preveni răspândirea molimelor, iar dreptul roman s-a axat pe căsătoria monogamă pentru a putea rezolva problema moștenirii. (…) Monogamia la specia noastră a apărut acum aproximativ 10.000 de ani, când din vânători am devenit cultivatori. Până atunci, peste 300.000 de ani, am trăit în grupuri mici, promiscue, în care indivizii se reproduceau între ei, relațiile sexuale erau poligame, „deschise”, copiii erau crescuți de tot grupul (…)“
Așadar, ceea ce este clar de aici este că monogamia este o invenție relativ recentă în istoria umanității. Deși Stermin spune „am devenit monogami“, eu prefer să spun că n-am devenit nimic, doar am adoptat monogamia. În străfundul nostru suntem în continuare poligami, lucru evidențiat și de gradul ridicat de „înșelat” sau de rata divorțului tot mai mare.
Până când nu o să ne acceptăm propria natură, nu vom face decât să trăim iluzii și suferințe care pot fi prevenite, ori vieți pline de frustrare și plictiseală.
