„Oamenii lui Putin. Cum a recuperat KGB-ul Rusia și apoi a atacat Occidentul“, de Catherine Belton, de departe cea mai bună carte despre Rusia de după căderea URSS, carte care se citește mai mult ca un thriller, deși este totuși una de istorie politică.
Până la urmă, care-i treaba cu Rusia asta? Nu le mai ajunge pământul pe care-l au? Întrebări legitime, la care nu există răspunsuri perfecte, există însă teorii observabile în istoria și colectivul mental ale acestui popor.
După cum citeam într-o altă carte despre istoria Rusiei, acest popor poartă cu sine trauma invaziilor repetate ale barbarilor mongoli/tătari care au ținut Moscova sub talpă mult timp, umilind-o, nivelând Kievul sau forțând conducătorii ruși, de acum vasali, să călătorească tocmai până-n capitala Hoardei de Aur pentru a primi instrucțiuni de la căpetenia acesteia. În afara de asta, se spune că din cauză că este o țară imensă, cu granițe atât de lungi încât sunt imposibil de apărat, strategia preferată și testată iar și iar de-a lungul anilor este ofensiva drept tactică defensivă.
Dimensiunea și diversitatea etnică/religioasă a Rusiei sunt de asemenea invocate adesea drept motiv pentru care țara nu va cunoaște niciodată democrația, având nevoie de un autocrat/dictator cu mână de fier pentru a ține totul laolaltă. De altfel, în toată istoria sa, Imperiul Rus/URSS/Rusia nu a cunoscut niciodată democrația, cu excepția perioadei Boris Elțîn. Circa 10 ani dintr-o istorie de 1.142 de ani de stat organizat. Nu-i cine știe ce.
Nu în ultimul rând avem de-a face și cu o altă parte a mentalului colectiv rus, unde Rusia este văzută drept a treia Romă, după Imperiul Roman și cel Bizantin, iar din asta derivă misiunea civilizatoare divină pe care Rusia trebuie să o pună în practică măcar în platoul Euroasiatic, dacă nu în toată lumea.
Catherine Belton își începe cartea cu perioada de dinaintea prăbușirii URSS, când KGB-ul realizează deja că destrămarea este inevitabilă și începe scurgerea de fonduri din trezoreria Partidului Comunist din Uniunea Sovietică în conturi secrete din Occident pentru a asigura supraviețuirea rețelelor externe și pentru a-și pregăti următorii pași de după ce situația se va fi stabilizat.
Chiar dacă poate suna așa, nu e o conspirație de subsolul internetului. Perestroika lui Gorbaciov nu a fost atât o renunțare la comunism, cât o reformă care să ajute să-l mențină în viață, chiar dacă nu s-a terminat așa. Gorbaciov avea un plan pentru fiecare țară comunistă din estul Europei: în caz de probleme, conducerea să fie preluată de eșalonul doi din Partid. România a fost singura țară în care acest plan a funcționat, iar controlul, în ciuda așa-zisei schimbări de regim, a rămas la oamenii din Partid, la eșalonul doi.
În celebra filmare din timpul Revoluției în care se discută despre numele Frontului Salvării Naționale, se subînțelege că totul urmează un plan prestabilit, unde până și numele noii puteri politice fusese deja stabilit. Asta nu atât din cauză că ar fi existat un puci din sistem la adresa lui Ceaușescu, ci din cauză că Moscova stabilise planuri de contingență cu reprezentanți din eșalonul doi în cazul prăbușirii regimurilor din estul Europei, așa cum indica tot mai mult probabilitatea după căderea zidului Berlinului. Gorbaciov, tânăr și reformist, oricum nu era un fan înfocat al rigidului și stalinistului Ceaușescu.
Vladimir Putin intră în scenă pe când era un proaspăt spion KGB activ în orașul est-german Dresda, acolo unde pentru prima dată, dar ceea ce va fi o constantă de-a lungul carierei sale politice, creează o relație funcțională între serviciile secrete rusești și lumea interlopă.
Ca viceprimar al Sankt Petersburg-ului, după căderea URSS, va patenta un mod de a conduce politic și de a obține mai multă putere și bani inclusiv printr-o colaborare fructuoasă cu mafiile locale apărute în timpul tranziției din turbulentele vremuri ale lui Boris Elțîn, primul preseședinte al Rusiei din anii ’90.
În tot acest timp, la Moscova, sub un regim Elțîn falimentar atât politic, cât și economic, se naște noua clasă a oligarhilor (cei care au adunat avere în timpul liberalizării economice din perioada Gorbaciov), care, printre altele, dețin posturile TV. Lipsit de șanse la un al doilea mandat din cauza dezastrului economic al tranziției, Elțîn face o înțelegere cu oligarhii: să-i asigure realegerea cu ajutorul canalelor lor TV, în schimb să poată cumpăra companii de stat (gaze naturale, petrol, căi ferate, extracție diamante, cupru, nichel etc) la prețuri absurd de mici față de valoarea lor reală. O bună parte dintre companiile de stat se aflau deja sub controlul oligarhilor, în urma unor împrumuturi oferite de aceștia guvernului Elțîn pentru a putea plăti salarii, pensii etc.
Boris Elțîn este reales, dar, în practică, el nu mai controlează Rusia, țara este condusă de o mână de oligarhi care dețin controlul tuturor resurselor economice și strategice ale țării.
A existat și-n Rusia lui Elțîn, la fel ca-n România, o goană după niște fonduri dispărute din trezoreria statului în toată anarhia provocată de prăbușirea URSS. Însă, la fel ca-n România, rușii mai mult s-au prefăcut că le caută, așa cum au făcut și românii cu banii din Crescentul condus de Dan Voiculescu.
Vladimir Putin intră din nou în scenă, de data asta din postura unui necunoscut pe care Boris Elțîn îl numește premier în 1999. Este momentul în care KGB-ul (numit acum FSB) începe să recupereze țara de la oligarhii lui Elțîn. Atentate cu bombe în blocuri din Moscova și alte două orașe, sute de morți. Premierul Putin susține că atentatele sunt comise de fanatici ceceni, începe Al Doilea Război Ruso-Cecen, unde Putin are șansa de a mima rolul de autocrat de fier pe care rușii l-au iubit pe de-a lungul întregii lor istorii. Capitalul său de imagine crește tot mai mult.
Au fost însă exploziile veridice? Autoarea menționează un episod în care locatarii unui bloc observă niște lucruri suspecte și apoi găsesc explozibili în subsolul blocului. Nu exista nicio legătură cu vreun fanatic cecen. Explicația autorităților a fost că totul fusese doar un test pentru a verifica vigilența populației. Din acest moment au început să planeze niște suspiciuni teribile în privința lui Putin: uciderea deliberată a propriilor cetățeni pentru a justifica a doua intervenție din Cecenia și pentru a-și ridica capitalul socio-politic de la un necunoscut spion KGB, fost viceprimar al Sankt-Petersburgului, în pumnul de fier de care Rusia are nevoie, în locul bătrâniciosului, bețivului și bolnavului Elțîn, care a lăsat ca Mama Rusie să fie violată și jefuită de o mână de oligarhi.
Amenințat cu expunerea corupției din cele două mandate ale sale, Elțîn renunță la președinție și Putin îi ia locul. Spectrul închisorii nu-i surâde fostului președinte și familiei acestuia, însă li se promite protecție dacă renunță la tron în favoarea lui Putin.
Din al doilea mandat de președinte al lui Putin, protecția oferită lui Elțîn și „Familiei” expiră. Faza a doua a preluării controlului asupra țării de către rețeaua FSB, condusă de Putin. Oligarhii care nu doresc să coopereze cu statul și să se pună la dispoziția lui sunt acuzați de corupție în procese la fel de mimate ca acelea din perioada Stalin, sunt aruncați în închisoare și bunurile le sunt confiscate.
Regimul Putin începe să recapete controlul asupra resurselor economice și strategice ale Rusiei din mâna oligarhilor, iar de aici începe faza a treia a planului: spălarea de bani și transferul lor în conturi din Occident. Au fost nenumărate scandalurile legate de banii rusești din Occident, Deutsche Bank fiind una dintre marile bănci acuzate că ar avea în conturi fonduri rusești provenite din spălare de bani și tot felul de activități ilegale.
Dar de ce? De ce să aibă Putin bani în Occident? Toți acești bani au fost și sunt folosiți pentru a cumpăra influență, pentru a spori corupția, pentru a plăti propagandă (celebrele Măsuri Active sovietice) și așa mai departe. În general pentru a destabiliza democrația occidentală. Pentru ca implicarea Moscovei să fie secretă, banii trebuie să vină din conturi care nu pot fi legate de ea, conturi din bănci occidentale, dar cu titulari neasociați în mod oficial cu regimul Putin, paradisuri fiscale etc. Aici iese în evidență îndelungata și fructuoasa relație dintre Rusia și Donald Trump.
De-a lungul a peste 20 de ani, regimul Putin a construit rețele întregi de oameni care-i sunt supuși și care se află la locurile lor din Occident doar pentru a face ceea ce li se spune. Rețeaua este un amestec de lume interlopă, spioni FSB și oligarhi/oameni de afaceri care sunt la cheremul noului țar de la Kremlin. Justiția a fost băgată sub papucul lui Putin, economia la fel, transformată în capitalism de stat, politica și tot ce mai există, totul se află sub controlul lui Putin și al FSB-ului. KGB-ul (FSB) a recuperat astfel controlul asupra Rusiei și s-a întors la misiunea sa de a submina Occidentul, o continuare a Războiului Rece.
Desigur, mai sunt foarte multe încrengături, foarte mulți oameni și foarte multe detalii de citit în carte, detalii care ți se desfășoară în fața ochilor ca o caracatiță explicită și în sfârșit poți spune că înțelegi mecanismele funcționării regimului Putin, poate nițel și mecanismul funcționării Rusiei, deși țara și mentalul ei sunt mai complexe decât vremelnica putere a unui țar de secol 21.
Iar dacă tot vorbeam despre societatea rusă, un companion ideal pentru „Oamenii lui Putin. Cum a recuperat KGB-ul Rusia și apoi a atacat Occidentul“, de Catherine Belton, mi se pare „Vremuri second-hand“, de Svetlana Aleksievici.
Cartea lui Belton ne vorbește despre mecanismul puterii politice, în timp ce cea a lui Aleksvievici aduce în față oamenii de rând și cum au trăit ei tranziția, departe de lupta FSB-ului de a prelua puterea, oameni de rând pentru care marea luptă era de supraviețuire într-un context economic dezastruos, dominat de lumea interlopă, de violență socială, dar și familială, de alcool și așa mai departe.
De ce-l susțin rușii pe Vladimir Putin? Cartea Svetlanei Aleksievici răspunde parțial la această întrebare. Pentru că Putin a scos Rusia din dezastrul anilor ’90, a vindecat economia, nivelul de trai a crescut, i-a redat demnitatea și imaginea de putere mondială. În orice caz, economia este principalul factor. Rușii nu au trăit niciodată în istoria lor atât de bine.
Desigur, oamenii de rând cred că Putin a salvat economia, însă de fapt petrolul a făcut-o. Putin a avut parte de o conjunctură favorabilă odată cu venirea la putere, când prețurile petrolului au început să crească masiv, iar creșterea a continuat an de an, la fel ca veniturile Rusiei.
De asemenea, Vladimir Putin vorbește atât pe limba comuniștilor, cât și pe cea a „albilor” naționaliști-ortodocși, ambele având mai multe în comun decât diferențe, așa cum Soljenițîn nu a fost în niciun caz vreun democrat liberal doar pentru că a criticat comunismul. Din toate scrisele sale transpiră „albul” naționalist-ortodox.
Chiar dacă este un produs al KGB-ului sovietic, Vladimir Putin nu este un om sovietic, ci este mult mai aproape de imaginea „albilor” învinși de sovietici în Războiul Civil Rus. Țarul/monarhul este imaginea pe care Putin o cultivă, nu pe cea de secretar general al Partidului. Putin e naționalist, nu internaționalist, vorbește despre Rusia și gloria Rusiei. Biserica e esențială noii sale politici de panslavism, nu o distruge precum comuniștii, chiar dacă aici poate că e vorba doar de pragmatism, nu de credință reală, ca-n cazul „albilor”.
Și chiar dacă a spus că destrămarea URSS este o tragedie, insist să cred că semnificația din spatele acestei declarații nu este nostalgia față de sistemul politic comunist, ci față de ultimul moment din istorie când Rusia a fost o putere mondială, deci nostalgie imperială.
