„Reîntoarcere în minunata lume nouă“, de Aldous Huxley. După 26 de ani de când a scris „Minunata lume nouă“, Huxley revizitează lumea pe care și-a imaginat-o atunci și analizează cum predicțiile pe care le-a făcut par să se adeverească.
Aldous Huxley este, în mod clar, unul dintre autorii în care mă regăsesc cel mai mult. În frica față de dispariția individului și mecanizarea lui, în frica de o societate totalitară din umbră, în frica față de o tortură psihologică, pe care o resimt deja.
În teama că, în secolul 21, tortura nu mai implică durere fizică, ci chin psihologic. Indivizii sunt terorizați și distruși până la obediență prin abuz și manipulare psihologică.
Printre numeroasele comparații cu distopia „1984” scrisă de George Orwell, Huxley atrage atenția asupra noii tactici de manipulare. Aceea de a nu pedepsi, ci de a stimula comportamentul dezirabil.
O altă problemă interesantă și actuală semnalată de Huxley este cea a suprapopulării. Anume modul în care omenirea a învățat să amâne moartea, prin medicina modernă, dar nu a învățat să controleze natalitatea. Lumea crește prea mult în raport cu resursele naturale ale planetei, lucru care dă naștere la toate dramele politice, culturale și psihologice de astăzi.
În „Minunata lume nouă“, populația globală este controlată și menținută la două miliarde, pentru ca fiecare individ să se bucure de un anumit standard de viață, pentru ca resursele naturale ale planetei să ofere o viață decentă tuturor. Pe măsură ce populația globală crește, presiunea pe resurse se intensifică. Și apoi apar războaiele pe resurse.
Vezi invazia americană a Irakului. Au pretins arme de distrugere în masă, au plecat cu petrol. Lupta se va da pe resurse pe măsură ce acestea vor deveni tot mai puține, în comparație cu populația aflată în continuă creștere.
Aici, Aldous Huxley amintește și de faptul că, în societatea umană, nu există o tradiție de control a natalității, tradiție la nivel național sau global, nu individual, dar că, în schimb, există tradiții, în religie, care îndeamnă la suprapopulare. Îndemnul creștin de a avea cât mai mulți copii.
Și ajungem la delicatul subiect al fondului genetic comun. Huxley amintește și de cei născuți cu deficiențe, pe care medicina îi salvează acum, și care ajung să se reproducă și să distrugă fondul genetic comun. În loc ca cele mai bune și puternice gene să fie date mai departe, acestea se amestecă cu cele mai proaste, destinate inițial dispariției.
La nivel de societate, acest lucru, spune Huxley, duce la degradarea informației genetice a omului și la scăderea coeficientului de inteligență mediu.
Aldous Huxley propune și un paradox etic: pe o insulă pustie se introduc medicamente pentru eradicarea malariei. Totul este un succes. Am salvat sute de mii de oameni, care dau naștere la alte milioane de oameni. Astfel, în loc de o moarte rapidă, au parte de o moarte înceată prin înfometare. Insula nu dispune de destule resurse pentru o populație atât de mare.
Soluția morală care este atunci?
Autorul critică în mod deosebit pericolul instituirii de noi societăți totalitare. Societăți în care milioane de oameni sunt controlați de câțiva indivizi, care îi angajează în fabrici și le împrumută bani ca să le cumpere bunurile. Ăsta da cerc vicios!
Cât despre gradul de toxicitate și boală prezente în societate, psihiatrul și filosoful Erich Fromm are câteva cuvinte:
„Societatea noastră occidentală contemporană, în pofida progeselor sale materiale, intelectuale și politice, duce tot mai puțin la sănătatea mintală și tinde să submineze la individ securitatea personală, fericirea, rațiunea și capacitatea de a iubi; ea tinde să-l transforme pe individ într-un automat care plătește pentru eșecul său uman cu o creștere a bolilor mintale și cu o disperare ascunsă sub un imbold frenetic de a munci și de a obține așa-zisa plăcere.
Să ne ferim a defini igiena mintală drept prevenirea simptomelor. Simptomele ca atare nu sunt dușmanul, ci prietenul nostru; acolo unde se manifestă simptome există un conflict și conflictul arată întotdeauna că forțele vieții care năzuiesc spre integrare și fericire se mai luptă încă“.
Fromm mai vorbește și de așa-zișii normali ai societății:
„Mulți dintre ei sunt normali pentru că s-au adaptat atât de bine la modul nostru de existență, pentru că glasul lor omenesc a fost redus la tăcere atât de devreme în cursul vieții lor încât ei nici măcar nu se mai luptă să sufere și nici nu mai manifestă simptomele, așa cum se întâmplă în cazul nevrozaților“.
Aldous Huxley vine și completează ideea lui Fromm:
„Ei nu sunt normali în sensul absolut al cuvântului; ei sunt normali doar în raport cu o societatea profund anormală. Adaptarea lor perfectă la această societate anormală dă măsura bolii mintale. Aceste milioane de oameni anormal de normali, ducând o viață cuminte într-o societate la care – dacă ar fi ființe pe deplin umane – n-ar trebui să se adapteze, mai au iluzia individualității, dar de fapt ei au fost în mare măsură dezindividualizați“.
Despre oi, indivizi și diferențe:
„În decursul evoluției sale, natura s-a străduit din răsputeri să facă în așa fel încât fiecare individ să difere de ceilalți indivizi… Orice societate care, în interesul unei dogme politice sau religioase, încearcă să standardizeze individul comite o crimă împotriva naturii biologice a omului“.
„În cadrul dictatorilor mai eficace, de mâine, probabil că va exista mult mai puțină violență decât sub Hitler sau Stalin. Supușii viitorilor dictatori vor fi înregimentați fără suferință de corp de specialiști bine pregătiți în inginerie socială“.
Autorul aduce aminte de Ivan Pavlov și de cum orice ființă vie poate fi manipulată prin condiționare și stres psihologic. Omul poate fi dus până la pragul nebuniei, torturat psihologic, iar apoi i se pot impune noi tipare de comportament. Oboseala este un excelent stres psihologic – tortura prin lipsa de somn. Un om mort de somn care-și dorește să închidă ochii este mult mai susceptibil să accepte noi comportamente, să-și toarne prietenii, ori să facă în general orice își doresc cei care îl chinuie.
Aldous Huxley mai tratatează și alte subiecte, cum ar fi sugestia subliminală din televiziune și publicitate. Per total, este o carte excelentă, un tratat de deschidere a ochilor în lumea modernă în care trăim.
Închei cu un citat care mi-a plăcut în mod special: „…faptul că, indiferent de diversitatea lor mintală și fizică, dragostea le este oamenilor la fel de necesară ca hrana și adăpostul; și, în sfârșit, valoarea inteligenței, fără de care dragostea este neputincioasă și libertatea imposibil de dobândit“.
