Jarun este o insulă situată în Zagreb, înconjurată de un lac. Festivalul a avut loc pe două insule, unite printr-un pod din chestii de plastic plutitoare, nu ștu cum să explic exact ce erau. În orice caz, podul făcea stânga-dreapta când mergeai pe el. Poate de asta se și aflau pe fiecare parte a podului bărci cu salvamari, în cazul în care cădeai în lac. Are rost să mai menționez că toți săream și alergam pe el, deși nu aveam voie?
Pe Jarun s-au ținut concertele și s-au aflat toate chestiile adiționale, iar pe cealaltă insulă a fost zona de campare, cu toaletele și dușurile, plus câteva terase.
Dar să o luăm cu începutul…
În prima zi am parcurs traseul spre granița cu Serbia, trecând pe undeva pe la Drobeta Turnu Severin, ori ceva de genul. Prima dată am dat de Defileul Dunării, o priveliște cel puțin spectaculoasă, cu imensitatea Dunării scăldându-se printre stâncile împădurite. La puțin timp am dat și de statuia lui Decebal, privită însă de la distanță, de pe partea sârbilor.
Iar drumul până în Serbia l-am parcurs cu Empire of the Sun. Minunată muzică.
Mașina veseliei, în care s-au aflat, bineînțeles, pe lângă subsemnatul, alți patru oameni minunați, care mi-au făcut excursia asta, alături de tot ce s-a întâmplat, cea mai frumoasă experiență din viața mea (până acum), și-a continuat drumul.
Mergând prin Defileul Dunării am ajuns la ruinele Cetății Golubăț, o fortăreață parcă ruptă din „Game of Thrones”.
Exploratori cum suntem, ne-am plimbat și prin clădirile administrative părăsite din zonă, unde am găsit diverse suveniruri. Am găsit chiar și un vechi steag iugoslav, căzut în paragină, ca și visul lui Tito.
După un lung drum, presărat cu glume și bună dispoziție, am ajuns în Belgrad. Ne-am cazat la un hostel care, inițial, părea minunat. Însă, gazda s-a dovedit o scorpie. Încă nu-mi dau seama dacă era doar grasă sau doar gravidă, ori ambele. De mult nu am mai cunoscut un om atât de acru. În orice caz, terasa hostelului era pe bloc, iar asta era minunat. Însă vizitele constante ale doamnei care ne ruga din oră în oră să avem grijă să nu murdărim mocheta sau să nu o ardem cu țigara au avut darul de a ne strica puțin dispoziția, asta până când a devenit de-a dreptul amuzant.
Acum, după ce am lăsat ca totul să așeze, pot spune că Belgradul nu este mai frumos sau mai urât decât Bucureștiul. Însă, prețurile mult mai mici și oamenii mai frumoși, mai relaxați, mai mulțumiți cu ei, mai puțin stresați. Iar cetatea medievală este ceva special. Am văzut și niște clădiri bombardate în timpul Războiului din Kosovo, care încă purtau urmele NATO.
Am plecat din Belgrad spre Zagreb. Ce poate nu știi este că aceste două țări, respectiv aceste două orașe, sunt unite printr-o autostradă cum nu o să vezi foarte curând în România. O autostradă de 400 de kilometri, care oricum nu începe în Belgrad și nu se termină în Zagreb. De sistemul de taxare nu mai spun nimic. În afară de faptul că nu este foarte scump, atunci când sunt mai multe persoane în mașină, când intri pe autostradă, primești automat un bilet cu punctul de intrare, iar apoi plătești la ieșire. Simplu și eficient.
Serbia este o țară foarte ieftină, cu oameni foarte faini. De menționat burek, un foietaj foarte mare cu spanac, cartofi, carne sau brânză, care costa cam 1,5 RON. Se găsesc și în Bosnia, neapărat de încercat.
De menționat că, în drum spre Zagreb, am făcut o mică oprire în Novi Sad pentru că Helen nu și-a luat sac de dormit și am dus-o la cel mai apropiat Metro. Oricum, tot răul spre bine. Nu a stricat o oprire neprogramată în Novi Sad. Deși nu extraordinar orașul, tot oamenii m-au impresionat. Felul lor relaxat de a
fi.
Am ajuns în Zagreb pe la 12 noaptea și ne-am pus corturile sub un copac. Asta după ce am trecut prin procedura completării unor formulare, la intrarea în camping. Mai toți copacii aveau pe ei o folie de plastic pe care scria „Don’t camp under this grouchy tree“. Semn ca respectivul copac e bătrân și există pericolul de a se prăbuși. Felul organizatorilor de a-și lua toate măsurile de precauție, de a fi asigurați. Bineînțeles că am luat un afiș drept suvenir.
Am rămas singur în camping, printre corturi, cât timp restul s-au dus să aducă toate bagajele. Iar primul meu impact cu Jarun și INmusic a fost ăsta: în dreapta mea, unii cântau Nirvana la chitară, cu un accent de bețivi, iar în stânga mea, cortul se cutremura și se unduia și se auzeau gemete de plăcere.
Iar gândul meu a fost: this is gonna’ be fucking awesome.
În prima zi am plecat să explorăm Zagrebul. Prima chestie care m-a lovit a fost faptul că în stația de tramvaie exista cronometru – cât mai durează până la următorul. Nu mai zic că tramvaiele erau extrem de curate, moderne, iar oamenii foarte civilizați în ele.
Am mers la Museum of Broken Relationships, un loc în care oamenii trimit obiecte din fostele relații și, implicit, povestea. Am citit niște mărturisiri cu adevărat emoționante acolo.
În așteptarea câtorva rătăciți din grup, care au vrut să vadă absolut tot, am adormit pe un trotuar din fața muzeului. Lucru de înțeles dacă ții cont că timp de zece nopți am dormit cam 2-3-4 ore pe noapte. Se întâmplau mereu atâtea lucruri frumoase încât era păcat să le ratezi dormind. Grupurile clasice de asiatici, cu ghidul după ele, fotografiau muzeul și apoi amărâții care dormeau pe trotuar.
Cu adevărat impresionantă în Zagreb este Catedrala Zagrebului, un loc care-ți inspiră respect, solemnitate și adevărata putere a bisericii din vremurile de demult. În piața din fața catedralei se află niște statui aurite cu Fecioara Maria și neamul. Întotdeauna mi-au plăcut bisericile catolice, luterane, gotice, evanghelice sau moscheile. Toate au ceva impresionant, impunător. În afară de bisericile ortodoxe, care par construite și ornamentate de niște țărani de la Răscoala din 1907.
N-am avut baterie și nici roaming pe durata a aproape nouă zile, iar asta a fost excelent. Nu există nimic mai relaxant în afara unui drum în față și de tine cu tine, deconectat de la absolut tot. Zagreb este un oraș minunat. În centrul vechi există macheta lui și are chiar și un funicular, cu care ne-am dat gratis pentru că aveam brățările de la festival.
Un alt lucru care m-a lăsat cu gura căscată în Zagreb a fost curățenia. Iar în acest sens, îți prezint cel mai eco oraș pe care l-am văzut eu vreodată, unde până și cei de la salubritate merg pe bicicletă, cu coșul de gunoi atașat de ea. Minunat!
Am stat până la cinci dimineața cu doi oameni și am văzut primul răsărit croat pe insula Jarun, alături de rațe și tone de țânțari. Mi-am scos sacul de dormit din cort și am dormit sub cerul liber. Și bine am făcut, căci apoi au urmat zile cu ploaie non stop.
„I don’t look like much, but there is a lot about me“. – revelație din Zagreb.
Așa că m-am trezit singur și m-am dus pe terasă să citesc. Totul s-a spulberat când i-am auzit pe cei de lângă masa mea vorbind în română. Am tras cu urechea vreo 15 minute să mă asigur că nu sunt niște cocalari și apoi m-am băgat în seamă. Surpriză, surpriză. Una dintre fete era reporter la Digi 24. Surpriză, surpriză. Discuții minunate despre jurnalism și Casa Jurnalistului.
Per total nu am pierdut nimic că nu am văzut Ljubljana, totul s-a întâmplat atât de bine. Ca și cum fix așa trebuia să se petreacă.
Pe seară am avut niște obiective de îndeplinit. Silent party, karaoke, narghilea, etc. Faza cu campingul este că aveau tot felul de activități. De la teatru și narghilea, la dat cu caiacul. INteatar era o chestie cu băncuțe de lemn, unde primeai căști wireless. Astfel, afară nu se auzea nimic, dar toți ascultam în căști ce vedeam pe proiector. Mi s-a părut foarte tare chestia. Și am urmărit o parte din documentarul Gogol Bordello – Non stop. Așa am aflat și de gypsy punk și am descoperit cât de tari sunt oamenii din formația aia.
A urmat narghileaua, unde am fost anturați de o croată de 17 ani, Petra, care s-a ținut o vreme după noi. Foarte mișto senzația de relaxare de acolo, de stat pe perne pe jos, fumat chestii cu arome orientale și discutat.
La concertele din prima zi m-am împrietenit cu niște sârbi. Am făcut schimburi de băutură, am vorbit de Serbia și România, dar, în afară de asta, nu prea mai țin minte nimic, nici măcar cum îi chema.
Însă, știi cum e vorba aia, „people may not remember exactly what you did, or what you said, but they will always remember how you made them feel“. Și țin minte că m-am simțit foarte bine cu ei.
Am mers și la Balkan Party, pe o scenă mai micuță, unde oamenii din formație au făcut o super atmosferă și au cântat niște cover-uri excelente. Acolo s-a petrecut și primul moment cu adevărat special. Acolo a trecut o fată pe lângă mine și mi-a spus „you are so cute!“. Și apoi și-a trecut degetele pe fruntea mea, în jos pe nas și peste buze. Și a fost minunat pentru că nu a fost nimic sexual, doar adorare. E tot ce am simțit din partea ei.
Oamenii au fost atât de liber, atât de dezinvolți, încât, la un moment dat, un tip și o tipă s-au dezbrăcat, așa cum mama lor i-a făcut. Complet goi, în văzul tuturor. Ei abia se cunoscuseră și s-au arătat complet unul celuilalt. Au stat puțin de vorbă și apoi s-au îmbrăcat. Totul complet natural. Nimeni nu a avut nicio falsă pudoare, nicio jenă. Nimeni nu a fost rușinat de naturalețea corpului uman. INmusic festival a fost Woodstock, libertate totală. Să mai zic oare că cei de la pază se uitau amuzați și le făceau poze celor doi oameni goi care se îmbrățișau?
Da, unii mai pudici vor spune ce aiurea. Ce drogați sau mai știu eu ce… I-aș întreba ce e imoral și rușinos la corpul uman, așa dezgolit? Mă întorc la vorba unor clasici: „cu ce e mai imorală pula decât furtul“.
Nu degeaba Huffington Post i-a spus Woodstock-ul secolului 21.
Am avut cel mai vivid vis din ultimii ani. M-am simțit transportat într-un alt univers și n-aș putea să detaliez cu exactitudine toate sentimentele pe care le-am simțit. Simțeam că oamenii sunt de fapt roboți. Mă panicam, lucid fiind. Când eram conștient în vis, simțeam că urmează ca ceva dramatic să se întâmple cu noi, cu omenirea. Că mai durează puțin și vom dispărea. Și simțeam regretul ăla, de ce?
Vedeam tornade mici, din care ieșeau flăcări. Iar oamenii treceau prin ele ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna. Apoi a apărut Tyrion, eram la o petrecere. A început să joace o scenă din Game of Thrones. Naiba știe ce monștrii se ascund în subconștientul meu și al tuturor.
Plimbându-ne prin campus am dat de un arici. Inițial am crezut că este un șobolan. M-am jucat cu el vreo jumătate de oră și l-am pupat în nas. Nu era sperios deloc, se strângea doar când îl întorceai cu fundul în sus.
Și au început zilele ploioase. Stând la discuții în cort, cineva a venit cu geniala idee de a face baie în lac. Afară era frig și bătea vântul. Ce naibii, să o facem și pe asta. Și am sărit cinci oameni în lac, unde era mai cald ca afară. Am făcut apoi uscarea forțată în cort și am intrat cinci oameni, doi băieți și trei fete, într-o cabină de duș minusculă de la băieți. Cum am încăput, nu știu, dar toată lumea râdea de noi și noi cu ei. Au fost niște momente de ținut minte. Rațele de pe mal s-au speriat de noi, când ne-au văzut în apă, pe teritoriul lor, dar și-au făcut curaj într-un final și au venit să înoate în apropierea noastră.
Pe cele două insule exista o singură stradă asfaltată, în rest iarbă și câmp. A plouat atât de mult în zilele de festival încât totul se transformase într-o mare baltă de apă și noroi. Dar nu a contat, am dansat în noroi și bălți și m-am simțit mai liber ca niciodată. Mi-am ieșit din piele și am trăit clipa, clipă după clipă. Starea tuturor de spirit era libertate totală și nepăsare la fel de totală.
În prima zi de Zagreb am fost la o terasă să vedem meciul Croația – Mexic. Experiment sociologic de al meu. Am vrut să stau cu băștinașii, să îi văd cum se comportă, cum sunt ca oameni. Eșec. În minutul 70, Mexic conducea cu 3-0. Tristețe totală. Ne-am băut berile și ne-am cărat spre corturi.
A urmat seara cu MGMT. Ce muzică minunată și ce proiecții psihedelice pe ecranele alea imense. Eu n-am suportat niciodată aglomerația și înghesuiala, așa că m-am retras în spate, unde aveam loc să dansez.
Și am țopăit ca un porcușor în noroi, sărind cu mâinile în toată părțile, cu părul și pelerina de ploaie zbătându-se în ritm.
Ne-am oprit și la cortul de karaoke, unde am petrecut câteva dintre cele mai frumoase ore ale excursiei. Oameni de diverse naționalități au cântat tot felul de piese. Și toată lumea dansa, așa murdară și plină de noroi, lipiți unii de alți. Eram o masă de oameni care se mișca frenetic. Nu conta că loveai pe cineva sau că cineva îți dădea un cont. Toată lumea era liberă și nepăsătoare și continua să danseze, ca și cum lumea era a lor și doar trăirea lor conta.
Și un moment de nedescris a fost cânt au cântat Valentina și Elena. Îți trebuie tupeu maxim pentru așa ceva, mai ales că toți cântau foarte bine. Am ajuns să mă dezbrac de cald. Și m-au atins oamenii. A trecut o tipă și și-a plimbat arătătorul pe pieptul meu, până la buric. A zâmbit și s-a dus mai departe. A apărut altă tipă cu diverse texte.
Mi-a plăcut la nebunie lipsa de conformism. Toți făceau ce vroiau și toți aveau dorința naturală de a atinge, erau „tactofili“, ca mine. Am dansat la karaoke până am simțit că leșin de oboseală și căldură. Era o adevărată saună.
Dimineața ne-am strâns corturile și am plecat spre Split. Am ajuns târziu și închiriasem un apartament. Ne-am dus întâi la Billa să facem cumpărturi, dar câțiva ne-am pierdut de grup și ne-am rătăcit prin oraș. Deși poate ar fi trebuit să mă panichez, îmi plăcea la nebunie senzație. Spontanul, necunoscutul, adrenalina. Nu mă grăbeam deloc să găsim grupul. No phone battery, no roaming.
Am reușit într-un final să identificăm locul unde erau parcate mașinile și unde ne așteptau restul. Surprize, surprize. Una dintre mașini fusese ridicată de polițiști din cauză că parcasem ilegal. Doi prieteni plecaseră la secție să rezolve problema. Mai departe, surprize surprize. Deși plătiserăm cazarea, nu reușeam să dăm de proprietar. Era zece seara și se punea de o ploaie torențială. Poate că altcineva ar fi cedat nervos, dar mie îmi plăcea atâtea de mult tot ce se întâmplă, aventura. Era cu totul altceva și tocmai de asta plecasem din rutina de zi cu zi.
Prietenii care s-au dus la secția de poliție au ajuns să se împrietenască cu polițiștii și chiar să facă schimb de ID-uri de Facebook. Funneh. Iar asta a fost bine, ținând cont că am primit mașina înapoi și o amendă de doar 80 de euro, când maximul era de 200 de euro.
Într-un final s-au rezolvat toate problemele și ne-am cazat. A doua zi am văzut și orașul. Mi s-a părut cel puțin spectaculos. Străduțe înguste, mici și cu arcade romane. În centru se afla Palatul lui Dioclețian, iar în fața lui patrulau soldați romani. Steagul Croației trona peste rămășițele istoriei. Spre faleză am găsit palmieri și am stat cu o sticlă de vin la umbra unuia. Orașul perfect!
Croatul, Igor, care ne-a închiriat apartamentul era fan Pink Floyd. I-am oferit o gură din PET-ul nostru de bere. A spus că nu prea bea bere, dar că nu poate să refuze berea niciodată. Ne-a spart o sticlă de vin și ne-a oferit alte chestii la schimb. Am vorbit despre Pink Floyd, România și Croația. Un om tare frumos, iar apartamentul extrem de comod, călduros și bine aranjat.
Trecuseră abia cinci zile și eu aveam impresia că eram plecat de câteva săptămâni. Atât de multe lucruri se întâmplă când dormi puțin, ești mereu pe drum și înconjurat de oameni buni. Așa ar trebui să fie viața.
Un drum în față, o sticlă de vin roșu sec și vise nebune.
În centrul Split-ului, un bebeluș se plimbă în patru labe. Urca și cobora niște trepte, niște trepte puse de romani acum niște mii de ani. Mama lui stă relaxată lângă el îl lasă să exploreze lumea. Cu propriile simțuri, cu mâinile și picioarele sale. Îl lasă să se ridice singur pe propriile picioare, când va putea, și să privească în zare, să zică: asta e perspectiva mea.
Cred că în România mama ar fi urlat ca descreierata la puști ca să se ridice de pe jos că-și murdărește hainele și că nu e frumos. Și poate i-ar fi tras și una.
În Croația m-am simțit oarecum ca acasă. La INmusic, 80% dintre oameni aveau cercei prin nas. Aproape toată lumea avea fix în nas. Nu știu dacă e o modă la ei sau whatever, dar mă integram la fix.
Însă, puținul pe care l-am văzut m-a lăsat cu gura căscată. Ce înseamnă să investești și să știi să faci turism.
Mașina veseliei a continuat să meargă cu selfie-uri cu ochelari și muzică. Și am ajuns în Mostar. Însă, înainte de Mostar am trecut granița Croației cu Bosnia Herțegovina. La vamă, ne-au oprit buletinele și ne-au spus să tragem pe dreapta. Oooooook! M-au ochit din prima. Ne-au întrebat de droguri, pastile, alea alea. Nu, să trăiți. Suntem pe alcool și tutun.
Ne-au controlat prin bagaje și pe la jumătatea controlului au început să râdă cu noi. Făceam trafic de banane, într-o mașină, în lada frigorifică, erau vreo cinci kilograme de banane. Cred că am părut suspecți, oare câți români trec pe acolo?
Am ajuns în Mostar! Frumos oraș, cu bazar în stil turcesc și moschei. Oameni foarte foarte drăguți, mereu dispuși să te ajute.
Ce e foarte interesant la Bosnia este mix-ul de cultură. Biserice ortodoxe și moschei, bazar și turiști occidentali. Totul este foarte amestecat și, din această cauză, un deliciu pentru tine ca turist.
Sarajevo a fost minunat. Minunat pentru că am programat să ajungem pe 28 iunie 2014. Ce e special? Păi pe 28 iunie 1914 a fost asasinat Franz Ferdinand în Sarajevo. Și ce dacă? Păi asta a declanșat Primul Război Mondial. Implicit înfrângerea dureroasă a Germaniei. Implicit resentimentele. Implicit Al Doilea Război Mondial.
Și după cum bine am bănuit, la împlinirea a un secol de la asasinarea lui Franz Ferdinand, au fost organizate tot felul de ceremonii prin oraș. Am fost în locul exact unde a fost asasinat și am dat și un interviu pentru un post național de televiziune din Bosnia, când ne aflam în hostelul tematic Franz Ferdinand.
Ei or fi crezut că noi am stat acolo și de aia m-au întrebat ce părere am de hostelul cu tema Franz Ferdinand. Noi de fapt abia intrasem și eram în vizită, era singura zi când respectivul hostel putea fi vizitat de cei care nu stăteau acolo. Le-am răspuns politicos la întrebări și am zis că am făcut-o și pe asta. Și am făcut și selfie într-o moschee. Sâc!
Tot în Sarajevo am dat de minunăția de porumbei care se urcau pe toată lumea dacă primeau mâncare. Ți se urcau și în cap și oriunde puteau, doar doar or prinde ceva de mâncare.
Și tot în Sarajevo am dat de echipa de la Digi 24, care filma ceremoniile de 100 de ani de la asasinarea lui Franz Ferdinand. A fost marcată de Digi 24 excursia asta.
Nu știu dacă am povestit cum trebuie sau nu. Au fost multe momente extrem de frumoase, dar pentru unele you just had to be there, ca să le înțelegi și să le simți pe deplin.
Grație unor oameni foarte tari, Narcis, Elena, Valentina și Claudiu, alături de toate întâmplările și aventurile, excursia asta s-a transformat în cea mai tare experiență din viața mea.
INmusic Festival a fost exact cum am văzut documentarele cu Woodstock. Libertate totală, noroi, dezastru ecologic, nepăsare, exhibiționism. muzică, băutură, etc. Chiar m-am simțit ca la Woodstock-ul generației noastre. Poate îl prindem și la anul.
Am întâlnit oameni extrem de frumoși în Serbia, Croația și Bosnia. Servicii foarte bune, prețuri foarte mici. Nici Croația nu e chiar atât de scumpă cum mă așteptam. Din păcate, în România nu întrevăd foarte curând oameni frumoși, prețuri mici sau servicii de calitate. Și e păcat.
Euro e o invenție minunată. E tare stresant să schimbi dinari în Serbia, kuna în Croația și mărci în Bosnia. Nu știi cât, unde, ce faci cu ei după. Te pierzi în valută. La un moment dat, aveam în portofel lei, euro, kuna, mărci și dinari.
Dura o vreme când cumpăram ceva să îmi dau seama cu ce bani să plătesc. A fost tare frumos și nu m-am simțit deprimat când am ajuns înapoi în România, doar puțin confuz. Mi se pare foarte trist felul în care trăim noi aici, în țărișoara asta.
Au mai fost muuulte alte momente tari, dar n-am cum să le scriu pe toate.
