E frumos să pleci la drum cu piesa de mai jos în cap. Cu imaginile alea. Este atât de mult soare, atât de multă vară, atâta tinerețe și frumusețe în ele.
Parcă am și uitat cum să scriu un jurnal de călătorie. Atât de rupt de lume m-am simțit în Transilvania, atât de rupt de orice are legătură cu viața mea.
Vineri
Primul obiectiv a fost Mănăstirea rupestră de la Șinca Veche. Destul de dezamăgitoare. Un loc mai mult încărcat de pioșenie decât de orice altceva. Totuși, o potecă frumoasă și plină de verdeață te duce până acolo.
Și ca peste tot pe unde ajung, fie Sulina, Suceava sau Șinca Veche, trebuie să descopăr un câine adorabil căruia să-i fac o poză.
Apoi a urmat rezervația de narcise din Dumbrava Vadului, mergând pe un drum superb, îngrădit pe ambele părți de verdeață, în timp ce aerul cald care venea pe trapa autocarului mi se juca în păr, iar lumina caldă a soarelui de vară se spărgea în mii de particule de ochelarii mei.
Pas cu pas am căutat și nu am găsit minunatele sute de narcise. A fost chiar locul pe care lumea s-a ambiționat cel mai mult să-l vadă, astfel că vreo cinci amețiți, inclusiv subsemnatul, au rămas pe câmpie, in the middle of nowhere, fără autocar.
Și am redescoperit lucrurile simple ale vieții. Sunt un om căruia nu îi trebuie mare lucru. Un drum de țară, câte un copac din cînd în când, niște vaci și niște capre și un soare pe cer sunt de ajuns să mă simt fericit.
Piramidele de la Sona au fost și ele destul de slăbuțe, doar niște mari movile de pământ. Însă, pe vârful lor te poți simți cu adevărat mai aproape de cer. Oare nu asta căutăm în fiecare secundă?
Și de acum încep experiențele care mi-au zburlit părul pe mâini, cele pe care le-am simțit până în fundul inimii și cele care rămân vii în mine.
Vineri după-amiază am ajuns în satul fantomă Gherdeal. Peste o sută de clădiri, o biserică și doar zece oameni. Multe case abandonate, nimeni pe uliță. Și dintr-o dată întâlnim o femeie și un bărbat, ambii în vârstă, cărora aproape le dau lacrimile când ne văd. Ne cer întruna să mai stăm. Să mai schimbăm o vorbă. Se simt singuri și abandonați, ca și cum ai nimănui sunt.
Doamna povestește că toată lumea a plecat din sat. Ba la muncă în străinătate, ba pe ici-pe colo. Ce e clar este că Gherdeal e aproape complet părăsit. Și, aici mai mult ca în alte părți, se poate vedea efectul social al migrației înspre vestul Europei. Ne călcăm în picioare pe betoanele din Madrid, Milano, Amsterdam sau Berlin, în timp ce iarba grasă de acasă duce lipsă de un picior de copil care să o strivească și de spatele unui adolescent care să o niveleze, în timp ce privește cerul.
Am plecat din Gherdeal puțin năucit. La hostel s-a dat drumul la veselie, cu vin ghiurghiuliu, cântare la chitară, dar și un cor de oameni strigând la mulți ani pentru cel care tocmai făcea 35 de ani. N-am găsit tort, doar cornulețe, însă intenția contează.
După doar câteva ore de somn, o nouă zi a venit.
Burg Hostel, adică locul unde am petrecut două nopți, este situat chiar lângă centrul istoric al Sighisoarei. Un loc foarte comod, cu o terasă excelentă afară, pe care să-ți incepi ziua cu o cafea.
Primul obiectiv – Castelul Bethlen din Criș. Nu urât, dar nici impresionant. Clădiri vechi căzute în paragină.
După ce am părăsit fosta reședință a nobilei familii maghiare Bethlen, am ajuns in satul Biertan, parte din patrimoniul UNESCO. Nu știu dacă există destule cuvinte pentru a detalia minunăția Biertanului.
Culorile sunt mai vii, oamenii mai calzi, berea mai gustoasă. Peisajul îți ia răsuflarea și privești în depărtare secunde în șir fără să te mai saturi, însetat de culoare și simplitate.
Iar biserica fortificată din Biertan este un monument demn de văzut. Arhitectura minunată, sentimentul pe care îl ai când intri în ea, mirosul de vechi, felul în care se simte pânza aproape putrezită între degetele tale. Superb este prea puțin spus.
Lucrurile frumoase, o mare parte dintre ele, au loc spontan. Așa cum a fost și în Valea Viilor, când așteptam să se deschidă biserica și am văzut doi săteni trecând cu căruța plină de fân. Și, dintr-o glumă, ne-am cățărat și noi în căruță, de dragul vremurilor din Suceava când adunam cartofi și porumb, iar apoi, cu picioarele goale, ajungeam acasă în vârful căpiței de fân. Mirosul…
Atât de mulți oameni uită să simtă. Felul în care mirosea fânul, felul în care se simțea în palmă… Câteodată mă gândesc că ar trebui să facem o petiție să îi readucem pe sași și pe maghiari în Transilvania. Se vede atât de clar prezența lor. Aproape tot ce e mai frumos în țara asta a fost făcut de ei.
Și again #ontheroad. Mediaș este un oraș micuț, drăguț, în zona centrală, dar nu foarte impresionant. Oamenii au fost însă frumoși. Nu cred că am mai văzut de foarte mult timp bătrâni mergând de mână sau ieșind sâmbăta la o înghețată. Aici, în sud, sunt prea chinuiți de sărăcie, de gaze de eșapament, de aglomerația asta care parcă te ia de gât și nu te mai lasă să respiri. De lipsa de dragoste.
Biserica din Dumbrăveni a fost construită de populația armeană din zonă și este cu adevărat impunătoare, mai ales gândindu-te că te afli într-un sătuc din Ardeal.
Treasure hunt-ul din Sighișoara a fost interesant. Nu am luat premiul cel mare, dar creativitatea noastră excepțională ne-a adus totuși o pungă de pufuleți.
Și s-a făcut a treia zi.
Nu sunt un om religios, ba chiar îi desconsider pe cei care sunt. Mi se pare absurd ca o ființă rațională să creadă și să accepte atât de multe minciunele gogonate. Însă, nu despre asta vorbim aici. Sighișoara, duminică dimineață.
Lângă hostelul nostru este o biserică. Stau cu cana de cafea afară, pe terasă, și îi privesc cum se duc toți la biserică. E totuși ceva drăguț în procesiunea asta. Nu știu ce, tot ce știu este că mi-a venit să zâmbesc.
Și am văzut biserici fortificate, cetăți țărănești și am ajuns la vulcanul stins din Racoș. Am avut parte de o surpriză identică celei din Lepșa. De data asta, totuși, nu am fost la fel de norocos.
Locul ăsta te face să te simți de parcă ai fi într-un canion imens din SUA. Și, când crezi că ai văzut tot, te lovești de… laguna verde de la baza vulcanului.
Dacă la Lepșa apa îmi venea până la stomac, la Racoș avea o adâncime de vreo zece metri. Iar mie încă îmi este frică să înot în apă mai mare decît mine. Nu am putut să mă bălăcesc, însă priveliștea a fost superbă oricum. La fel și surpriza.