„Cele mai frumoase reportaje“, de Viorel Ilișoi, o carte care te bucură, iar apoi te amărăște. Mai întâi te bucură din cauză că reportajele pe care le citești sunt fascinante, autorul este un povestitor natural, iar personajele pe care le descoperi te fac să-ți reconsideri unele dintre ideile preconcepute pe care le cărai în spate.
Inevitabil, vine partea în care te amărăști când îți aduci aminte că presa din România e de-o calitate atât de slabă încât nu a mai avut loc pentru un reporter de calibrul lui Viorel Ilișoi, devenind însă un culcuș pentru tot felul de anoști și anoste incapabili/e să scoată un reportaj nici dacă i-ar/le-ar lovi în față, plictisindu-ne an de an cu tot felul de clișee din limba de lemn, cum ar fi „sfârâie grătarele, românii știu să petreacă” și așa mai departe, reciclând aceleași texte din ENPS an de an.
Lesne de spus, „Cele mai frumoase reportaje” mi-a plăcut foarte mult, mai mult decât „Strălucitor“, aceasta din urmă fiind mai degrabă o poveste a vieții lui Viorel Ilișoi.
Mi-e greu să aleg reportajul preferat. Primele patru sunt sub acoperire, la spitalul de obezi (cu o răcoritoare doză de auto-ironie), la REBU, la RATB și la cules mere. Aflăm cum este să fii gunoier în București, controlor de bilete în tramvai, zilier la cules mere sau obez spitalizat. Pe lângă nuanțele sociale, aflăm drame individuale.
În „Un sat se pregătește să moară”, reportaj din 2009, Viorel Ilișoi anticipează dispariția satului românesc.
„Până acum câțiva ani mătușa Stanca a avut un radio cu baterii și mai auzea ce se întâmplă pe lumea asta mare, construită în chip tainic în jurul cătunului Piscu Reghiului. Și, de altfel, la ce bun să stie ea ce se întâmplă? Fiindcă, a observat dumneaei, întotdeauna totul se întâmplă în altă parte și niciodată nu atinge în vreun fel traiul în Piscu. Nu conducătorii, ci Dumnezeu are grijă de sat. Azi nimeni nu mai are radio în sat. Bateriile sunt scumpe, iar drumul până la chioșc, în comună, e lung și anevoios.”
Citatul ăsta m-a dus cu gândul la obsesia mea față de conceptul lui Milan Kundera cum că „viața e în altă parte”. Obsesiv și pentru Kundera, căci îl simți prezent în mai toate cărțile sale.
Chiar dacă toate reportajele au fost foarte bune, preferatul meu de departe este „Salvezi un om, salvezi o lume”, o serie care conține 19 subcapitole, în care descoperim trecutul a doi gemeni ajunși în stradă, unul devenit afacerist de succes, celălalt heroinoman care trăiește ba în canale, ba în adăposturi de caritate.
Nu pot să nu zic că întreaga carte a lui Viorel Ilișoi m-a dus cu gândul și la Teleleu (Elena Stancu și Cosmin Bumbuț), toți trei având darul de a scormoni în ceea ce mulți ar considera banal și de a scoate de acolo povești și drame care ar fi putut fi ale noastre.
Dacă am fi trăit într-o societate matură, Viorel Ilișoi ar fi fost un erou popular, atât prin munca sa de reporter, cât și prin cum a reușit să răzbească în viață (trecut prin orfelinat, dormit inclusiv într-un cimitir, dat în urmărire generală și băgat la închisoare în 1992, din cauza unui articol, relația dificilă cu familia, fondarea unei edituri – Editura Gri – la el în apartament etc, toate povestite în „Strălucitor”), în loc de tot felul de țoape și troglodiți pe care așa-zisa presă îi tot bagă-n față.
