„Mama mea, Moscova“, de Hamid Ismailov, o carte drăguță, sensibilă și care te face să te minunezi cu gândul la sistemul subteran de metrou al Moscovei.
Povestea este narată la timpul trecut de Kiril, poreclit ba Mbobo, ba Pușkin, un orfan acum mort. În Moscova sovietică, Kiril iese în evidență din cauză că este negru și are părul negru și sârmos.
S-a născut dintr-o mamă din Siberia și un atlet african, care a participat la Jocurile Olimpice din 1980, din Rusia. Tatăl său s-a întors în Africa după competiția sportivă, astfel că Kiril are parte de doi tați vitregi, amanți de-ai mamei sale. Unul dintre ei îl poreclește „Pușkin”, aluzie la faptul că străbunicul poetului național al Rusiei a fost Ibrahim Gannibal, răpit din Etiopia și oferit drept cadou lui Petru cel Mare, care l-a făcut nobil la curtea sa.
Titlul cărții, „Mama mea, Moscova“, are două semnificații. Prima este că pe mama lui Kiril o cheamă Moscova, dar și că acțiunea romanului se petrece în capitala sovietică, în cea mai mare parte în stațiile de metrou ale acesteia.
Hamid Ismailov invocă la fiecare capitol câte o stație de metrou și leagă poveștile lui Kiril de acestea. Știindu-se deja arhitectura unică a metroului moscovit, el devine cu atât mai fascinant când este umanizat de trăirile unui copil de cinci-șase ani, negru, care este victima celorlalți din cauză că este diferit.
Metroul din cartea lui Ismailov este și o metaforă extraordinară pe care n-am fost capabil să o pricep în momentul lecturii, dar pe care am citit-o la alții: stațiile luminate pe post de momente efemere de viață, iar întunericul lung și viermănos dintre ele fiind moartea.
Poate că cel mai emoționant moment din povestirile lui Kiril nu este nici cel în care ia bătaie de la găștile de huligani, din cauză că e negru, nici privirile ostentative îndreptate spre el, nici fata cu care se împrietenește și care apoi dispare fără urmă, ci acea clipă în care mama lui se sprijină de o coloană de susținere dintr-o stație de metrou, iar apoi ajunge la spital și moare.
Kiril, micuțul negru dintr-o lume sovietică deja începând să se prăbușească, rămâne singur pe lume. Mai au grijă de el o prietenă de-a mamei moarte și cei doi tați vitregi, care petrec timp cu el cu rândul.
Finalul cărții prezintă colapsul societății sovietice prin nașterea „afaceriștilor” și a „fraierilor”. Unul dintre tații vitregi devine capitalist și începe să cumpere apartamentele celor rămași fără bani de mâncare pe prețuri de nimic, fapt care mi-a amintit de poveștile reale despre tranziția rusă din cartea „Vremuri second-hand“, a Svetlanei Aleksievici.
Kiril este luat la o întâlnire la care, fără ca el să știe dinainte, tranzacția se face chiar între cei doi tați vitregi. Cel devenit afacerist îl convinge pe al doilea, bețiv sadea, să-și vândă casa pe nimic.
Nu ni se spune exact cum și de ce moare Kiril, dar ni se dă totuși un reper temporal. Și-a pierdut mama la vârsta de opt ani, iar patru ani mai târziu a murit și el.
Moartea lui Kiril, sincronizată cu moartea societății sovietice, ar putea fi o metaforă pentru moartea unei lumi.
„Mama mea, Moscova“, de Hamid Ismailov, este o carte drăguță, care, deși are momente plicticoase, are și darul de a te face să simți o multitudine de emoții: empatie și părere de rău pentru Kiril și o nostalgie nenumită pentru o lume care s-a terminat și nu va mai fi niciodată.
Nu, n-are legătură cu politicul, ci cu oamenii simpli, care trăiesc într-o lume și care se atașează afectiv de ea, iar apoi văd cum este întoarsă cu susul în jos. Noua lume nu mai conține copilăria, tinerețea, dragostea lor, toate astea au rămas în altă parte, în ceva ce s-a încheiat, ceva irecuperabil.
