„Divina comedie“, de Dante Alighieri, carte pe care o includ în ciclul operelor europene deschizătoare de drum, în care aș mai așeza „Faust”, de Goethe, „Evgheni Oneghin”, de Pușkin, „Decameronul”, de Bocaccio, „Don Quijote de la Mancha”, de Cervantes sau „Povestirile din Canterbury”, de Chaucer. Desigur, lăsând deoparte moștenirea elenă și romană.
Pe unele le-am citit și le-am admirat atât povestea, cât și măiestria scrisului (versurile lui Pușkin din „Evgheni Oneghin” sunt extraordinare), pe unele le-am detestat complet („Povestirile din Canterbury”), la altele mi-a plăcut doar povestea, nu și scrisul („Decameronul”), iar pe altele n-am apucat încă să le citesc.
Când vine vorba de „Divina comedie“, prima parte, Infernul, mi s-a părut relativ interesantă, însă următoarele două, Purgatoriul și Paradisul, m-au plictisit la culme. Versurile, de asemenea, nu prea m-au încântat. Ce-i drept, nici nu sunt un iubitor de poezii și poeme, iar dacă versurile nu-s ieșite din comun, ca la Pușkin, încep să sforăi.
Pentru cine nu știe, „Divina comedie” este structurată în trei părți, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, pe măsură ce personajul, Dante, autorul însuși, ghidat de Virgiliu, cel care a scris „Eneida”, esențial de citit după „Iliada” și „Odiseea” lui Homer, coboară în Infern, apoi urcă spre Purgatoriu și, într-un final, spre Paradis.
Cele trei etape sunt dispuse în cercuri concentrice. Spre exemplu, Infernul conține mai multe cercuri, unele deasupra altora, în care condamnații suferă diverse pedepse, în funcție de crimele comise. Cu cât păcatele mai grele, cu atât mai adânc și mai chinuitor cercul din Infern în care se află.
Un lucru care mi-a îngreunat lectura a fost că „Divina comedie” conține multe referințe la personaje sau structuri politice ale secolului al IV-lea, sensul acestor referințe scăpându-mi adesea.
Infernul a fost partea mai interesantă a cărții pentru că Alighieri invocă poveștile unor condamnați care s-au dedus la desfrâu, pasiune, minciună și alte vicii care le-au fost puse în cârcă drept păcate. Adică pentru că au fost oameni. Dacă nu suferi de puritanism religios, vei putea empatiza cu ei.
Odată cu următoarele etape, chiar și versurile își pierd din calitate, nu doar că începem să avem de-a face cu personaje plictisitoare, în special în Paradis, unde Dante nu mai este ghidat de Vergiliu, ci de Beatrice. Personaje care mereu au făcut ceea ce trebuie și care acum trăiesc în pacea divină, unite cu Domnul. Bleah.
A contat, e adevărat, și disprețul meu pentru religie și n-am putut să nu percep „Divina comedie” și ca pe o unealtă de propagandă habotnică, în care tot ce este uman, însăși esența umanității și a corpului, este aruncat în Iad drept ceva stricat, iar supunerea, lipsa de voință proprie, puritanismul și distorsionarea naturii omenește sunt ridicate la nivel paradisiac.
N-am putut să nu mă gândesc la Nietzsche și la filosofia lui despre „stăpâni și sclavi“, să nu compar în mintea mea cum în „Odiseea” puterea și voința individului, exemplificate de personaje precum Penelopa și Ulise, sunt calități nobile, ale „stăpânilor”, pe când în „Divina comedie” nobile sunt servitudinea și reducerea omului la conceptul de „rob”, nobili fiind acum „sclavii”.
Oricum ar fi, „Divina comedie“, de Dante Alighieri, e lectură obligatorie, măcar pentru a afla despre ce e vorba, dacă nu neapărat pentru a fi impresionați de mesajul ei și de forma în care este transmis acest mesaj.
