„Marile speranțe“, de Charles Dickens. Pentru mine, cărțile lui Dickens, cele pe care le-am citit până acum, au fost una caldă, una rece.
Dacă „Oliver Twist” nu m-a încântat, „Poveste despre două orașe” a fost formidabilă, iar acum „Marile speranțe” – destul de slabă pentru aura unui roman semnat Dickens.
Cartea de față este povestea lui Pip, un orfan de crescut de sora lui, „cu propriile mele mâini”, insistă ea adesea, și peste care dă norocul de a fi finanțat de o persoană bogată, deși anonimă, care-i cere să plece la Londra pentru a deveni un gentleman. Astfel, Pip devine un tânăr cu „mari speranțe”.
Bineînțeles, așa cum se întâmplă adesea cu cei săraci care se trezesc, dintr-o dată, cu mai mulți bani decât ar fi visat, Pip nu doar că cheltuie tot ce are, dar intră chiar și-n datorii.
„Marile speranțe” nu sunt singura caracteristică a lui Pip, singurul său fir narativ. Dragostea pentru Estella, copila crescută de domnișoara Havisham, bătrâna și excentrica bogătașă din satul său natal, este și ea scoasă în față de autor.
Poate mai mult decât acțiunea romanului, destul de slabă de altfel, ce frapează este lipsa completă de ambiguitate a personajelor, sunt standard. Citisem despre asta înainte să mă apuc de carte, însă abia după ce am terminat lectura mi-am dat seama ce încercaseră toți acei oameni să zică.
Iar personajele sunt cam așa:
- Pip este arhetipul tânărului în esență bun la suflet, care cheltuie tot ce are și care, când vin vorba de Joe, soțul surorii lui, își dă seama că nu l-a tratat cum s-ar fi cuvenit și, de unde fusese corupt de bani, se întoarce la puritatea inimii de dinainte de a avea bani.
- Joe este tiparul celui pe care nu prea îl duce mintea, dar care are pâinea lui Dumnezeu în piept.
- Sora lui Pip este guralivă și violentă, dar va pătimi pentru toate astea în ultimii ani de viață.
- Domnișoara Havisham, femeia trădată în dragoste și care nu-și revine niciodată, dar care, spre final, se trezește la viață și-și redescoperă inima.
- Estella, fata lipsită de afecțiune pentru alți oameni, dar care, spre final, lasă de înțeles că poate nu-i atât de stearpă emoțional pe cum a părut.
- Abel Magwitch, pușcăriașul care se căiește pentru viața pe care a dus-o și caută să-și răscumpere păcatele prin facere de bine.
- etc
Ei bine, iată, toate personajele joacă niște roluri extrem de clare: ori ești bun și deviezi puțin de la drum, iar apoi te întorci la bunătatea originală, ori ești rău, dar spre final descoperi bunătatea.
Finalul a fost inspirat însă, tocmai pentru că a oferit ceva ce toate personajele au fost incapabile să o facă: ambiguitate. Ultimele propoziții ale cărții nu-ți zic clar ce se întâmplă, ci te lasă să-ți imaginezi diferite posibile finaluri.
„Marile speranțe” mi s-a părut, deci, o carte destul de slabă din perspectiva unei cărți scrise de marele Dickens, nu din perspectiva generală a tuturor cărților. E totuși o poveste de citit, fie și că este un clasic care complează sensul termenului „dickensian“, intrat în vocabularul limbii engleze.
De Charles Dickens am mai citit „Oliver Twist“, „Poveste despre două orașe“.
Cartea a avut parte de numeroase ecranizări, dar eu am ales filmul din 1946 și seria BBC în trei părți, din 2011.