„Zuleiha deschide ochii“, de Guzel Iahina, una dintre cele mai lăudate cărți din ultimii ani, însă una care nu-și merită reputația. O părere subiectivă, desigur.
Dacă n-aș fi citit deloc lectură de gulag, cărți de non-ficțiune despre fenomenul concentraționar sovietic, poate că aș fi fost mai impresionat. Deși bazată pe o poveste reală, cartea lui Iahina este totuși o operă de ficțiune, iar asta se simte în scrisul ei. Se simte că nu a și trăit lucrurile pe care le povestește.
Prima jumătate a cărții mi-a plăcut foarte mult. Amplasată într-un sat din apropierea orașului Kazan (amintindu-mi de originile Evgheniei Ghinzburg), autoarea te introduce în lumea musulmanilor ruși din Tatarstan.
E o gură de aer proaspăt în literatura rusă, unde rușii get-beget sunt de obicei personajele principale. Rusia e fascinantă nu doar prin istoria și dimensiunea ei, ci și prin diversitate. Poate că nu mulți sunt conștienți că Federația Rusă, compusă din mai multe republici autonome, are pe teritoriul ei numeroase etnii turcice și musulmane, din Daghestan până în Cecenia și Tatarstan, iar apoi, mai în estul îndepărtat, populații mongoloide, precum în Buriatia.
Felul în care autoarea descrie viața Zuleihăi și traiul musulman mi s-a părut fascinant și extrem de bine scris, inclusiv partea în care sovieticii vin peste ei pentru a rechiziționa animalele și mâncarea, evenimente istorice de altfel.
De aici încolo, însă, mi se pare că Iahina ba a grăbit acțiunea, sărind niște etape care pot fi doar ghicite, ori a sălășluit prea mult asupra unui moment, cum ar fi traiul deportaților abandonați într-o zonă părăsită a Siberiei.
Povestea ulterioară de dragoste dintre Zuleiha și comandantul coloniei de deportați mi s-a părut și previzibilă, și clișeică, chiar dacă finalul nu a fost așa, finalul a fost ca prima jumătate a cărții, bun.
„Zuleiha deschide ochii” este o carte de citit, pe care o recomand, chiar dacă nici pe aproape de laudele care i s-au adus. Mi-a plăcut ca, în timp ce o citeam, să văd prin ochiul minții imagini pe care mi le creasem citind Soljenițîn, Evghenia Ghinzburg, Anne Applebaum, Dostoievski, Anița Nandriș Cudla sau Svetlana Aleksievici.
Cele aproape 500 de pagini ar fi putut fi, cu lejeritate, la jumătate și nimic nu s-ar fi pierdut, ba chiar poate ar fi lipsit acele bucăți anoste, în care se simte că autoarea “trage de timp”.
Din ce am văzut, cartea a fost ecranizată într-o mini-serie rusească, însă n-am reușit încă să o găsesc pe nicăieri.
