„Moscova – Petușki“, de Venedikt Erofeev, o carte de care nu auzisem, dar pe care am ajuns să o cumpăr și implicit să o citesc după ce am tot văzut referințe la ea făcute de către cineva în mediul online. Referințe glorioase, se înțelege.
Ei bine, experiența mea n-a fost atât de glorioasă, poate și din cauza faptului că pe decursul sunt destul de multe momente de „fantastic”, din tagma realismului magic, concept care nu m-a atras niciodată, nici măcar la Eliade sau Garcia Marquez.
Ar fi nedrept să zic că momentele de realism magic, chiar dacă nu pe gustul meu, nu-și au rațiunea de a fi în această carte în care e vorba de un bețiv care ia trenul din Moscova spre Petușki, iar ele nu sunt decât fantasmele din mintea lui anesteziată de alcool.
Totuși, am găsit puține lucruri care să-mi stârnească interesul. Unul dintre ele, care, recunosc, mi-a plăcut destul de mult a fost portretul făcut relației dintre controlorul de tren și navetiștii obișnuiți ai liniei Moscova – Petușki.
Așa cum se întâmplă între oameni „omenoși”, care se cunosc și se văd în mod regulat, apare mica înțelegere. Nimeni din tren nu are bilet, toți cotizează cu o sumă modică la buzunarul controlorului.
Atunci când apare un străin care nu știe „mersul lucrurilor” și-i prezintă controlorului biletul regulamentar, este privit cu scârbă și dezaprobare atât de oficial, cât și de restul călătorilor.
Este o imagine pe care poate mulți dintre noi, care au mers măcar o dată pe o rută suburbană de navetiști, în România, au văzut-o și trăit-o.
Cât despre personajul principal, Venea, un alter-ego al autorului, este un bețiv care se duce în mod regulat în Petușki pentru a-și vizita familia, având valiza plină cu tot felul de sticle care să-l ajute să îndure drumul.
Chiar dacă poate fi considerat un arhetip cultural al rusului autentic, deci având o valoare mai mult decât literară, m-a plictisit destul de mult povestea lui și acțiunea în care este implicat, care adesea presupune tot felul de non-sensuri ce răsar din mintea unui om beat.
N-aș crede că aș recomanda cuiva vreodată „Moscova – Petușki“, însă servește totuși drept fereastră spre un mod de viață și spre anumite obiceiuri culturale. La finalul cărții, nu poți spune că ai ieșit în pierdere, ci mai degrabă că te-ai ales cu un strop de noutate.
Și poate că asta e tot ce contează și lucrul de bază pe care o carte ar trebui să ți-l ofere: expunerea la altceva, la ceva nou.
