„Țiganii. Originile, migrația și prezența lor în Europa“, de Angus Fraser. Țiganii, acestă etnie pe care mulți o urăsc, dar despre care puțini știu mare lucru, cu excepția aparențelor superficiale și adesea simpliste.
Ca întotdeauna, e mai facil să disprețuiești ceea ce nu cunoști.
Cum sugerează și subtitlul, cartea-document a lui Fraser merge pe trei paliere: originile – de unde au venit țiganii, de unde se trag ei, migrația – cum au ajuns în Europa, drumul și rutele, prezența lor în Europa – cum au fost tratați și cum s-au adaptat pe noul continent.
Prima părte a cărții este destul de greoaie, pentru mine cel puțin, autorul discutând diversele teorii ligvistice prin care s-a încercat aflarea originii țiganilor pe baza limbii acestora.
Deși există un consens privind faptul că aceștia provin din India, nu există încă lămuriri clare din care parte a Indiei, când au început migrarea și de ce au plecat spre vest.
O atenție deosebită este acordată statutului țiganilor în România, singura țară unde au fost transformați în robi, o istorie care nu este predată la școală pentru a nu dăuna respectului de sine al românilor, acești aprigi locuitori ai Grădinii Maicii Domnilor. Așa cum nici istoria masacrării evreilor pe plaiurile mioritice sau trimiterea lor în lagărele din Transnistria nu este predată.
„Încă din cele mai vechi documente, reiese că țiganii fuseseră aduși la o anumită formă de servitute față de domnitor sau de mănăstiri. Cea dintâi menționare a țiganilor în arhivele românești se face într-un document emis la 1385 de către voievodul Dan I, stăpân peste întreaga Muntenie, în favoarea Mănăstirii Fecioara Maria, de la Tismana. Prin acest document voievodul confirmă actul prin care 40 de familii de țigani erau donate Mănăstirii Sf. Anton de la Vodița, ce ținea de Mănăstirea Tismana, de către unchiul său voievodul Vladislav, în timpul domniei acestuia (1364 – 1377).
În anul 1388, Mănăstirii Cozia i-au fost donate 300 de familii de țigani din partea principelui valah Mircea cel Bătrân. Un document de la 1428, provenit din Moldova, menționează darul a 31 de corturi de „tsigani” și a 13 corturi de tătari, făcut de Alexandru cel Bun Mănăstirii Bistrița. Un număr considerabil de documente românești de mai târziu, emise în slavonă între secolele al XIV-lea și al XV-lea, confirmă, toate, înrobirea țiganilor la scurt timp după sosirea lor în aceste principate dunărene.
Se pare că, la început, în mare a fost vorba de exploatarea fiscală, iar atunci când au avut loc donațiile de familii de țigani, de fapt s-a transferat dreptul de a reclama plata tributului (în muncă, bani și produse). Cu trecerea timpului însă, aceasta s-a transformat în drepturi asupra persoanei plătitoare de tribut. De fapt, țiganii căpătaseră importanță economică, fapt care i-a făcut pe cârmuitori să se opună plecării lor.
(…) Pentru a-i împiedica să fugă, boierii și biserica i-au transformat în robi, iar penru supravegherea lor deplină, fiecare țigan fără stăpân a fost declarat proprietate a statului.
Țiganii care aparțineau coroanei plăteau un tribut anual, dar nu erau obligați să rămână într-un singur loc. (…) Țiganii aflați în proprietatea mănăstirilor și a boierilor și-au văzut drepturile diminuate până la o totală dependență de bunul plac al stăpânilor: ei și copiii lor au devenit robi ce puteau fi vânduți, schimbați sau cedați. Orice român, bărbat sau femeie, căsătorit cu un țigan devenea la rându-i rob.”
Prin mărturia lui Mihail Kogălniceanu, și nu doar prin ea, vedem că diferențele dintre robia țiganilor și sclavia negrilor din Statele Unite sunt aproape inexistente.
„Stăpânii puteau să-i omoare pe țigani fără a fi la rândul lor pedepsiți pentru aceasta, și orice fel de greșeală era adesea pedepsită cu asprime. Mihail Kogălniceanu, reformatorul român care a organizat campania pentru dezrobirea țiganilor, descrie la ce a asistat, copil fiind, la Iași, în capitala Moldovei: … ființe umane în lanțuri la mâni și la picioare, cu cercuri de fier în jurul frunții sau cu zgardă metalică la gât. Biciuiri sângeroase și alte pedepse precum înfometarea, atârnarea deasupra focului fumegând, regimul de carceră și aruncarea, despuiat fiind, în zăpadă sau apa înghețată a vreunui râu, acesta era tratamentul aplicat nenorocitului de țigan. Caracterul sacru al căsătoriei și al legăturilor de familie era de asemenea batjocorit: nevasta era despărțită de bărbat, fiica smulsă de lângă mamă, copiii luați de la pieptul celor care i-au adus pe lume și apoi vânduți ca vitele, la diferiți cumpărători din cele patru colțuri ale României.”
În acele părți ale cărții în care Fraser detaliază migrația țiganilor prin diverse țări europene aflăm că practica franceză de a le da 200 de euro pentru a pleca în alte zări nu este nicidecum nouă, ba chiar veche de vreo 600 de ani.
„Existând plângeri în legătură cu o serie de furturi și de alte fărădelegi nespecificate, autoritățile orașului decid să se plătească o mică sumă de bani căpeteniei țiganilor cu condiția ca aceștia să plece de acolo. În curând, practica de a-i plăti pe țigani să plece într-altă parte avea să devină un adevărat obicei în regiunea Ronului.”
Poate singurul teritoriu în care țiganii nu au fost dezumanizați a fost cel al Imperiului Otoman, care, așa cum spune și Mark Mazower în cartea sa, „Balcanii“, era un imperiu mult mai tolerant decât statele europene ale vremii, un imperiu în care nu exista discriminare pe bază de etnie, ci doar pe bază de religie. Și chiar și atunci, păgânii nu erau obligați să se convertească pentru a-și păstra libertatea și demnitatea umană.
„În mare totuși, țiganii nu erau prea hărțuiți după normele vest-europene, iar revoluția socială și inevitabila paralizare a administrației, ce decurgeau din ocupația otomană, le-au adus, fără îndoială, și o serie de compensații, în plus fiind puțin probabil ca pe țigani să-i fi preocupat stagnarea culturală și politică de sub stăpânirea otomană.”
Interesante mi se par similitudinile dintre țigani și evrei privind evoluția lor. Sigur, păstrând diferențele dintre țiganii nomazi, nedispuși să se integreze în societate și evreii buni comercianți, ambele popoare erau apatride, ceea ce le-a predispus la masacru, la lipsă de protecție și refugiu statal, la prigoană.
Dacă evreii au reușit într-un final să aibă o patrie, țiganii europeni nu mai simt nicio apropiere de India, sunt cultural și identitar diferiți, iar marea lor parte au primit cetățenia diverselor țări est-europene în care nașterea națiunilor independente i-a prins.
Cu toate acestea, probabil că mulți dintre ei nu se văd ca adevărați cetățeni ai respectivelor state, motiv pentru care auzim adesea sintagmele „țigan și român”, deși buletinele ambilor susțin aceeași cetățenie.
Desigur, „Țiganii. Originile, migrația și prezența lor în Europa” este o carte despre trecutul țiganilor, nu despre prezentul lor.
Dacă ar fi să privim statutul lor în momentul de față, putem găsi multe cauze în trecutul îndepărtat, dar și în cel apropiat, chiar și-n prezent.
Sărăcia perpetuă de care au parte, discriminarea, ostracizarea socială (vezi Pata Rât în Cluj sau combinatul Cuprom sau zidul din Baia Mare), care seamănă cu ghetoizarea, lipsa de educație, modelele interlope, gradul de primitivism care survine din tradițiile și obiceiurile micro-societății lor, în lipsa accesului la școli – per total lipsa unei șanse la viață.
Bineînțeles, de cealaltă parte nici o anumită parte dintre țigani nu ajută la modul în care sunt percepuți de restul societății, aici, însă, este o problemă majoră: restul societății le impune valorile sale, valori care nu pot avea un pământ fertil în sărăcie și lipsă de educație.
Așa cum nu-i poți reproșa unui om al străzii că-și cheltuie banii pe băutură – acel om trăiește în afara societății și-n afara valorilor sale, nu te poți aștepta să-și dea banii pe filosofia lui Immanuel Kant – la fel și de la țigani este nerealist să te aștepți să-ți împărtășească idealurile.
O altă mențiune pe care aș vrea să o fac are legătură cu asemănările culturale dintre cele două rase care au fost subjugate: negrii în Statele Unite și țiganii în România.
Ambele au căpătat valoare economică, sclavia/robia produceau valoare economică având costuri minime. În Statele Unite, odată cu finalul sclaviei, sudul s-a prăbușit economic.
Odată ce ambele populații au fost eliberate, societatea s-a așteptat să-și facă un drum în viață și să se integreze. Dar cu ce? Populații needucate, sărace și în continuare discriminate nu aveau cum să se integreze, ci doar să rămână la periferie, să dezolte o viziune antagonistă de „noi” și „ei”, alături de valori tipice celor dați deoparte, lăsați în urmă: nevoia de a demonstra că și ele au valoare sau respingerea idealurilor și valorilor promovate de majoritate, de asupritori.
Asta se poate vedea clar și-n muzica dezvoltată de cele două rase eliberate, dar în continuare condamnate la excluziune socială: hip-hop-ul și manelele.
Ambele au mesaje comune: banii, valoarea, comportamentul ostentativ, viața grea, ostracizarea, sărăcia. De cealaltă parte, există și diferențe majore, de natură culturală: drogurile și armele atât de prezente în hip hop-ul american nu se regăsesc în manelele țiganilor, aceștia din urmă fiind o etnie conservatoare, a cărei cultură este mai apropiată de „scosul la produs” și de invidie, de prostituție, decât de heroină, de sabie, decât de pistol.
Peștele manelist e pimp-ul american, produsul aceleiași istorii, aceleiași periferii.
Poate că istoria țiganilor ar putea fi simplificată la atât: pe decursul secolelor au evitat integrarea socială, preferând să fie nomazi și să se situeze la periferia societății.
Însă, odată cu industrializarea și urbanizarea care i-a urmat, au fost nevoiți să se apropie tot mai mult de societate, moment în care societatea nu a mai fost dispusă să-i integreze.
Și aici am rămas, și aici au rămas.
