„Lupul de stepă“, de Hermann Hesse. O carte cu care am pornit la drum având așteptări prea mari, după ce citisem tot felul de recenzii elogioase, dar care nu prea m-a impresionat.
Pe alocuri a fost bună, pe alocuri plictisitoare, așa că am încadrat-o undeva pe la mijloc.
„Singurătatea însemna independență, iar eu mi-o dorisem și mi-o câștigasem în decursul multor ani. Era într-adevăr rece, dar și liniștită, minunat de liniștită și totodată imensă, ca spațiul rece și liniștit în care se roteau stelele.”
Harry Heller, personajul principal, este un lup de stepă, un singuratic, stare de fapt cu care m-am identificat.
Însă, în același timp, Harry Heller este speriat să-și trăiască viața și își propune să se sinucidă, stare de fapt cu care nu m-am identificat.
Dacă personajul principal are parte de o asociere între singurătate și suicid, în cazul meu prefer compania rară mai degrabă pentru a putea trăi mai intens, mai pur și mai lipsit de obstacolele pe care alții adesea le reprezintă.
Totuși, Harry Heller va cunoaște, în cadrul Teatrului Magic, o femeie, pe Hermina, care-i va arăta partea fericită a vieții.
Aici am sesizat o contradicție. În citatul de mai sus, personajul principal spune că și-a dorit independența pe care o aduce singurătatea, dar apoi ajunge să depindă de Hermina pentru a descoperi viața.
Să fie oare nevoie de o renunțare la independență pentru a gusta din nectarul vieții? Nu cred. Un om cu adevărat independent nu are nevoie de alții care să-i arate minunăția vieții, de unde deducem că Harry Heller era un lup de stepă fără voia sa.
Mi-a fost destul de greu să mă identific cu el, din moment ce ne aflăm pe poziții total opuse, eu fiind un lup de stepă din proprie inițiativă.
Alt lucru care m-a deranjat la această carte a fost Teatrul Magic, cu al său suprarealism/fantastic, concept artistic care m-a plictisit total indiferent de autor, de la Eliade și ale sale nuvele fantastice la „Un veac de singurătate” a lui Garcia Marquez, având și alte nuanțe de plictiseală postmodernistă, postmodernismul fiind alt curent care mă anesteziază, de la Gellu Naum la Kurt Vonnegut.
În definitiv, nu-i o carte rea, dar nici una pe care aș recomanda-o. Poate fi citită pentru a extrage din ea părțile bune și pentru a le uita pe cele anoste.
