„Cartea Mironei“, de Cella Serghi. Prima și prima dată o să scriu despre Cella Serghi, care mi-a rămas cu plăcere în minte după prima experiență pe care am avut-o cu ea, numită „Pânza de păianjen“.
Începusem să scriu că e singura autoare autohtonă care mi-a plăcut, dar apoi am realizat că nu am citit așa multe, în comparație cu bărbații. Herta Muller a fost așa și așa, iar pe Anița Nandriș-Cudla nu o pot include nicăieri, pentru că nu a fost scriitoare, ci eroină.
„Cartea Mironei” a fost ca o luptă. O luptă care s-a dus zi de zi, la metrou, pentru a ajunge la ultima dintre cele 400 de pagini.
Nu-mi place să încep o carte și să nu o termin, chiar dacă mă prinde greu. Cella Serghi m-a convins să continui chiar și după plictiseala primelor o sută de pagini, datorită substratului istoric.
Mirona scapă din casa familiei sale și începe facultatea la Paris, acolo unde, în scurt timp, se trezește într-un anturaj de tineri anti-fasciști.
Este vremea războiului civil din Spania. Falangiștii lui Franco amenință să dea jos Republica, cu ajutor militar venit din Italia și Germania. Este doar unul dintre evenimentele care anunță izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Acțiunea se desfășoară greoi. Pe fondul istoriei ce-și cară trena zi după zi, Mirona se îndrăgostește ba de Ștefan, ba de Gian. Apar dramele penibile, în care îndrăgostiților le e frică să-și mărturisească sentimentele, își vorbesc cu dumneavoastră și se fac că nu văd ce ambii știu deja.
În ce societate cu două fețe trăiau îndrăgostiții unor autori ca Mircea Eliade, Cella Serghi, Mihail Drumeș sau Camil Petrescu? Câtă frică de responsabilitate și de refuz. Așa m-am enervat citindu-le chinul la care singuri se supuneau ca proștii. Îmi venea să le urlu în pagini să le invite naibii la o cafea, să le spună că le sunt drage și că zâmbetul lor e fericire.
Și dacă invitația ar fi fost refuzată sau lăsată în aer, ar fi știut măcar ceva concret.
După toate dramele astea, câțiva dintre prietenii Mironei decid să plece în Spania și să lupte ca voluntari de partea republicanilor.
„- De ce îți pui viața în pericol dacă ai un copil?
– Mai sunt și alți copii pe lume, Mirona. Al meu nu poate să fie fericit într-o lume în care sunt atâția copii flămânzi, persecutați, uciși…“
Mirona se întoarce în România, unde reia legătura cu Ștefan, doar pentru a descoperi că nu știe ce a văzut la omul ăsta. Acțiunea se concentrează apoi pe România hitleristă, aliată a Germaniei.
Cella Serghi descrie apoi bombardamentele lansate de nemți asupra Bucureștiului, din momentul în care românii au întors armele. Oamenii au ieșit pe stradă, pentru a sărbători noua alianță cu SUA și URSS.
Dacă ar fi știut ei ce va urma…
350 de pagini parcurse cu greu. Dar, în ultimele 50, Cella Serghi parcă a dat drumul la tot ce s-a abținut până atunci. Ca acidul pe care-l agiți într-o sticlă, înainte de a-i scoate capacul.
În doar 50 de pagini, rezolvă dilema familiei Mironei. Motivul din cauza căreia Fana, cu care Mirona era asemănată de familia ei, a fugit din casă. Scrisoarea emoționantă pe care Fana a primit-o din partea tatălui ei și pe care Mirona o citește odată cu întoarcerea în România.
În doar 50 de pagini, Cella Serghi povestește despre momentul în care lumea a aflat de Auschwitz. Când războiul s-a terminat și ororile făcute de naziști au ieșit de sub patul copiilor și s-au transformat în monștri reali.
„- Nu mai trebuie să se repete, Mirona. Nu mai trebuie să se repete! Nimeni nu mai poate să spună: „Nu știu, n-am știut, nu-mi pasă”.
Cella Serghi încheie cartea cu Mirona și Jacquot, care se declară comunist. Ce tristețe. Cât de mult au sperat oamenii ăia, care au supraviețuit războiului, că de acum vor trăi într-o societate egalitară, că vor desăvârși politica.
Deși „Pânza de păianjen” a fost fără discuție mai bună, „Cartea Mironei” este de asemenea demnă de a fi citită.
