„Planeta maimuțelor“, de Pierre Boulle, o carte pe care, recunosc, nu am luat-o foarte în serios înainte de a o citi. Cunoșteam ideea de bază și mi părea un SF banal, poate incitant pentru anii ’60 când a fost scrisă, însă demodată pentru epoca hiper-tehnologizată în care trăim, ținând cont că are de-a face cu un semi-clișeu tipic pentru acea vreme: mania maimuțelor.
În cartea lui Boulle suntem puși în prezența unor extraterești care sunt… maimuțe. Gorile, urangutani și cimpanzei. Văzusem și un episod din „Zona Crepusculară”, din aceiași perioadă, în care maimuțele erau folosite pe post de bau-bau. Episodul a fost fascinant, o lecție filosofică despre cum frumusețea e subiectivă, dar asta e altceva. Maimuțele bau-bau.
Revenind strict la „Planeta maimuțelor“, a fost surprinzător să descopăr cât de mult mi-a plăcut cartea lui Boulle, poate nu atât de mult din cauza poveștii în sine, cât a stilului de a scrie. Odată ce am început-o n-am putut să o las din mână până ce n-am terminat-o, lucru care s-a soldat cu doar vreo cinci ore de somn, și a întorsăturilor de situație care mi-au stârnit niște râsete admirative la adresa autorului.
Lăsând deoparte povestea, stilul excelent de a scrie al autorului și giumbușlucurile perfecte pe care le face, am avut senzația că atât pe decursul cărții, cât și prin finalul ei, Pierre Boulle a încercat să lanseze un mesaj la adresa omenirii, mesaj pe care nu știu cum să-l interpretez.
Fie că, în mod pesimist, indiferent de locul fizic în care se află în Cosmos, oamenii nu doar că sunt predispuși la auto-distrugere, dar și că, în mod inevitabil, o vor face, iar deasupra civilizației lor ruinate va apărea o alta, a unei alte rase. Fie că, în mod optimist, cititorii trebuie să realizeze că oamenii sunt fundamental auto-distructivi, dar că nu trebuie neapărat să fie așa, ori doar așa, că pot alege să se salveze odată ce și-ar recunoaște, înțelege și accepta propria natură. Și, desigur, preluând controlul asupra propriei naturi, acolo unde ea ne lasă spațiu pentru asta.
„Planeta maimuțelor“, de Pierre Boulle, a fost ecranizată în 1968, dând naștere unei francize care a dus la patru alte filme, iar, recent, chiar și la un „reboot”
