„Prin România. Carnete de drum“, o carte în care sociologul Mirel Bănică explorează o parte a României, inclusiv orașe mai puțin umblate, cum ar fi Drobeta Turnu Severin, Roman, Vaslui sau Călărași, cu relele și bunele fiecărui loc în parte.
Recunosc că am cumpărat cartea dintr-o îngemănare de gânduri cu Mirel Bănică: și eu m-am întrebat adesea ce se întâmplă în orașe fantomă despre care nici măcar la televizor nu se vorbește, cum ar fi Reșița, Petroșani sau Zalău.
De asemenea, de meserie sociolog, Mirel Bănică are un antrenament, poate și-un talent care mie îmi lipsește: știe cum să vorbească cu oamenii, știe cum să-i ia și să-i facă să se deschidă, iar astfel ai parte de o fereastra în viața românilor de a căror existență habar n-ai.
„Prin România. Carnete de drum” mi-a dat senzația că este, în parte, și o carte despre nostalgie, mai ales când vine vorba despre piețele locale vizitate de Bănică. Discuția este mai mult despre autentic, decât despre piață în sine: în goana românilor de a respinge tot ce e autentic românesc și de a asocia asepticul și impersonalul cu civilizația occidentală, diversitatea și autenticitatea s-au redus considerabil.
Adrian Schiop, în „Șmecherie și lume rea“, are și el o tiradă validă despre obsesia societății românești cu „civilizația” occidentală, de unde putem să deducem că societatea românească înțelege greșit termenul „civilizație”. România este o țară civilizată, are cutume culturale și sisteme sociale, nu e o anarhie. Ceea ce este în România este o altă civilizație față de Occident, dar nu o lipsă de civilizație. Unele lucruri sunt mai bune ca-n „afară”, altele mai puțin bune. Societatea românească continuă să sufere de un puternic sentiment de inferioritate.
Pe decursul expediției sale, Mirel Bănică se bucură se întâlnească piețe în care mai poate sta de vorbă cu vânzătorii, să guste brânză de pe vârful cuțitului întins spre el, să găsească fructe și legume țărănești, cu gust, nu plasticele din supermarket-urile „civilizate” și, în general, autenticitatea.
Există multe cazuri în care comentariile sale mi s-au părut foarte interesante, cum ar fi mișcarea bio-eco-ortodoxă, întâlnită și-n Suceava, unde un călugăr ortodox bărbos vindea leacuri pentru „de toate” sau transformarea sălilor de fitness în noua biserică a unei lumi tot mai secularizate.
În privința acesteia din urmă, am observat și eu adesea „fauna” din sălile de sport și lipsa lor de dragoste intrinsecă pentru sport, fiind vorba mai mult despre o practică social ferventă, la fel ca mersul la biserică, aspect pe care l-am întâlnit și la Vintilă Mihăilescu, care spunea că în epoca medievală totul era despre „suflet”, nimic despre corp, iar acum totul este despre corp și nimic despre „suflet”.
Explorând diverse zone ale țării, autorul ne vorbește și despre diferențele culturale dintre ele: moștenirea culturală polonezo-galițiană din Moldova, cea central europeană din Transilvania, plus felul balcanic și îngrămădit de a face lucrurile din vechiul Regat.
Desigur, nu lipsesc „românismele”, acea parte mai puțin bună a civilizației noastre, însă asta contribuie la o mai bună înțelegere a țării în care trăim, cu tot cu oamenii din ea, care, pentru mulți dintre noi, rămâne în continuare un mister, ocupați să explorăm alte părți ale lumii.
„Prin România. Carnete de drum” este o carte care mi-a plăcut destul de mult și care cred că este importantă de citit pentru a înțelege mai bine cine suntem noi, românii, ca spectru cultural, iar asta nu din vreun patriotism sau excepționalism românesc, ci din cauză că suntem inclusiv produse ale culturii în care am crescut.
