„Sălbaticii copii dingo“, de Vasile Ernu, o carte de memorialistică despre copilăria/adolescența autorului în Republica Socialistă Moldova, aflată în componența URSS, în ajunul destrămării Imperiului Sovietic.
Când vine vorba de cărți de amintiri, le citesc cu mai multă indulgență, știind că sunt extrem de intime, mult mai intime decât operele de ficțiune. Sunt o viață de om așa cum a trăit-o acesta și cum și-o amintește, bună sau rea, interesantă sau nu. Acestea fiind spuse, recenzia de mai jos nu e în niciun caz vreo tentativă de a anula valoarea vieții autorului sau a amintirilor sale, ci doar a valorii literare a cărții. Nulă în acest caz.
Printre primele povestiri cu care Ernu își începe cartea este cea a unei excursii spontane făcute cu câțiva prieteni în Crimeea, cu bani puțini, și cum, în lipsă de cazare, au ajuns să doarmă în impunătorul palat în care a avut loc și conferința de la Yalta, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Aici l-am bănuit pe autor că ar acționa subversiv pe post de agent de turism care încearcă să-ți vândă o excursie în Crimeea. Detaliile despre călătoria în sine și peripețiile ei sunt extrem de puține, în schimb suntem bombardați cu pagini întregi despre istoria peninsulei. Ceea ce n-ar fi o problemă, doar că nu ăsta era subiectul. Poate că problema și mai mare este că felul de a povesti este o tocană din care nu înțelegi mare lucru, iar până și acțiunea respectivei călătorii este întreruptă brutal pentru a oferi niște date istorice despre Crimeea. Și te întrebi ce naiba e asta? Cum să sari de la cum se lăsa seara și ei nu-și găsiseră încă unde să doarmă la faptul că Crimeea a fost ultima redută a tătarilor și un Hanat rămășiță a Hoardei de Aur, istoria prelungindu-se apoi pe câteva pagini până când să se întoarcă la acțiunea anterioară.
De asemenea, Ernu lasă de înțeles ca și cum o călătorie spontană spre mare, cu bani puțini, ar fi nu știu ce mare aventură. Înțeleg că privită la vârsta pe care o avea atunci, o fi fost, dar ea este povestită la vârsta de acum, când autorul are 50 de ani, și tot lasă de înțeles că ar fi nu știu ce mare escapadă, fără să menționeze că era astfel doar prin ochii lui de atunci.
Prin 2011-2012 m-am dus la mare, în Costinești, cu bani puțini, cu personalul, hotărât să dorm pe vreun câmp, că bani de cazare n-aveam. Dar la terasa la care am mers să beau am dat întâmplător de un cunoscut care lucra acolo și care noaptea m-a băgat să dorm în camera angajaților. Mi s-a părut o coincidență drăguță și m-a fascinat mereu hazardul, să observ oarecum detașat felul în care se așează lucrurile atunci când le lași să curgă de la sine, renunțând să exerciți orice soi de tentativă de control asupra lor. Însă n-am crezut niciodată că a fost nu știu ce mare aventură. A fost ceva interesant, dar relativ banal.
Pâinea și chefirul a fost unul dintre subiectele unde am hohotit destul de tare. Autorul ne arată insistent cât de proletar și gopnic o ducea el fiindcă… mânca pâine cu chefir. Și, se întreabă apoi, oare ce-ar crede lumea, astăzi, dacă te-ar vedea mâncând pâine cu chefir în stradă.
Nu știu, cred că lumea de astăzi, scuzați vulgul, o cam doare-n penis. Sigur, unii s-ar putea uita curioși, dar așa, din reflex, nu e ca și cum n-ar mai dormi nopțile. Eu mănânc aproape zilnic pâine cu sana, un raport excelent de carbohidrați și proteine, dar nu mi se pare că duc o viață așa de proletară din cauza asta și nu mă prea preocupă ce crede lumea. Nici nu urlu „ia uitați, cât de proletar sunt!”
În Dubrovnik, după ce coborâsem din mașina care mă dusese acolo cu autostopul, m-am oprit la supermarket, mi-am luat o conservă de fasole roșie și am mâncat-o în stradă, pe bordură. Nene Ernu, raportez că nimănui din jur nu-i păsa, iar mie nici atât.
Apoi relația cu Sonia, de care Ernu ne zice că era șefa unei găști de gopnici de la noua școală din durul cartier Ciocana din Chișinău, unde începuse să meargă la cursuri.
Autorul insistă foarte multă să-i idealizeze pe gopnici (echivalentul rusesc a ceea ce ar fi la noi băieții de cartier), aruncându-se adesea și-n foarte multe clișee, cum ar fi: „oamenii violenți ascund o suferință și o bunătate imense, de care se tem.” Poate, poate uneori e așa. Dar poate uneori, PLM, sunt doar violenți și nu ascund nicio bunătate imensă de care să se teamă.
Idealizarea față de gopnici este mascată de autor sub forma unui „contract social”, a unui mod de viață. Mergând la Sonia acasă, într-o zonă mai proletară, îmbibată de bande de gopnici, Ernu ne spune că pentru a intra în grațiile acestora le-a cumpărat bere, ritual care trebuia repetat ocazional pentru a te asigura că te vor lăsa în pace. Ei bine, asta e ceea ce Ernu numește contract social și pot fi de acord că e o tactică bună ca atunci când ești în mediul celuilalt să încerci să ți-l faci prieten pentru a evita problemele. Însă, e un mare însă, din felul în care autorul idealizează acest „contract social” și bunătatea inimii gopnice, lasă de înțeles că astfel de practici nu sunt deloc de blamat, că n-ar trebui să existe.
Ca paralelă, dacă mergi între gopnici și ți-o iei peste bot, alegând idealizarea marca Ernu, vina e a ta, că n-ai știu să-ți cumperi bunăvoința, nu la acei oameni care te troznesc fără ca tu să le fi făcut ceva. E vina ta de mic burghez că nu știi cum să navighezi prin marea de bunătate gopnică, pe care o poți totuși îmblânzi cu niște servilism sub formă de bere.
Iar povestea cu Sonia a avut și ea clișeele ei rupte din telenovele mexicane, îmi vine în minte celebra Marimar, o tânără și frumoasă fată, dar săracă, trăind într-o colibă pe plajă, și Sergio, fiul unui fermier bogat. Așa și Ernu cu Sonia, autorul concluzionând că „eram din două lumi diferite”. Bleah. Se plăceau, dar lumile stăteau între ei. Dulcegării ieftine.
Alte două chestii extrem de enervante, am ales să le condensez pe ambele aici, sunt Kino și felul obsesiv în care autorul abordează idei, doar pentru ca apoi să spună că nu e cazul să le discute aici/acum.
Kino este/a fost o formație rock sovietică. Așa cum la partea cu Crimeea m-am simțit ca și cum o agenție de turism mă trăgea de mânecă să cumpăr un pachet all inclusive, la părțile repetitive, la fiecare 7-8-9-10 pagini, cu versuri din Kino mă simțeam asaltat de un agent/manager de trupă care-mi băga pe gât un bilet la concert.
E greu de înțeles cât de enervante și de repetitive erau ori referințele la Țoi (solistul) și Kino, ori paginile pline de versuri din piesele Kino. Din ce-am citit, Kino a scos vreo 90 de piese. Exagerând puțin, cred că versurile tuturor acestor 90 de piese se află în cartea lui Ernu, ascunse printre cele 365 de pagini de chin pentru cititor.
Partea cu abordatul unor idei și apoi abandonarea lor este la fel de repetitivă și la fel de enervantă. Ernu începe idei doar pentru a le încheia spunând că „nu am chef să vorbesc despre asta aici”, „asta e o altă poveste”, „asta e dintr-o altă carte” și așa mai departe. PLM, îți zici. De ce naiba mai deschizi paranteza, dacă n-ai chef să o închizi?
Totuși, poate cea mai stranie imagine din toată cartea a fost cea de erotism industrial. Și o să citez de la pagina 143:
„Erau trei furnale, dacă îmi amintesc bine. Imense, cilindrice, din care veșnic ieșea fum. Această imagine pe care am văzut-o zi de zi, timp de un an, îmi provoca atâta tristețe, atâta melancolie, încât mai mereu îmi dădeau lacrimile. (…) Îmi plângea sufletul când le priveam. Durerea era atât de profundă, încât îmi afecta corpul: îmi tremura carnea, simțeam intestinele cum se frământă împreună cu sufletul meu. Aveam și o senzație ciudată, de erotism involuntar. Acele coșuri imense, acele cazane industriale, ce-or fi fost, aveau asupra mea o putere mistică, metafizică.”
Dumnezeule! Rar mi-ar fost dat să citesc asemenea lucruri și despre erecții mistice cauzate de furnale, cazane industriale și coșuri imense, dar na, fiecare cu fetișurile lui, nu-i treaba mea. Comentez strict valoarea literară.
Ca să nu uit, cartea per total este extrem de repetitivă. E ca și cum după ce a terminat primul draft, Ernu nu a recitit-o niciodată pe de-a-ntregul. Foarte multe idei se repetă. Autorul explică ce e un gopnic, doar ca să-ți mai explice o dată peste 30 de pagini. La fel cu multe alte lucruri, ale căror explicații sunt repetate ori de umplutură, ori fiindcă nimeni implicat în procesul acestei cărți nu a citit-o cap-coadă să vadă cât de multe lucruri sunt repetitive.
În final, pot spune că „Sălbaticii copii dingo“, de Vasile Ernu, e o carte teribil de proastă și rar mi-a fost dat să văd o atât de mare lipsă de talent în a scrie/povesti pentru cineva care se intitulează scriitor. E pur și simplu groaznic. Cu mențiunea că orice lectură e subiectivă, așa că cine vrea să se convingă pe propria piele trebuie să o facă.
Ce m-a atras să cumpăr cartea lui Ernu este interesul meu pentru memoriile oamenilor obișnuiți care au trăit în epoca sovietică, istoria subiectivă a celor simpli, așa cum ne-o prezintă extraordinara Svetlana Aleksievici în cărțile ei. Sau diverse alte istorii subiective, cum ar fi cărți de călătorii/munte, cărți de gulag/război etc.
Din păcate însă, cartea lui Ernu e extrem de slabă și, în afară de cele spuse mai sus, cuprinde prea puține întâmplări subiective, prea puține amintiri și întâmplări, ceea ce ar fi trebuit să fie coloana cărții, și prea multă umplutură, istorie de duzină despre Crimeea și istorie de duzină despre regimul sovietic/moldovenesc.
