Cu bicicleta în biosfera Deltei Dunării și nordul Dobrogei

Mai fusesem cu bicicleta în nordul Dobrogei în 2016, iar pe atunci nu știusem că se poate ajunge din Vadu în Gura Portiței prin biosferă, așa că din Vadu m-am întors din drum și m-am dus spre Istria, Enisala, Sinoe, Sarichioi, Agighiol și final de drum în Tulcea.

Ei bine, recent am aflat de drumul prin biosferă, din Vadu spre Gura Portiței, prin Grindul Chituc, iar apoi continuarea pe la Canalul 5 și Canalul 2 din Gura Portiței în Sinoe. Practic, traversarea pe pământ a unei zone înconjurate de apă, o fâșie îngustă de pământ între mai multe lacuri în stânga și marea, în dreapta.

Așa se face că am plecat la drum cu două săptămâni înaintea unei operații de reparare a ligamentelor încrucișate rupte de la genunchiul drept nu doar pentru a explora o parte pe care o ratasem în 2016, dar și pentru că voi avea în față o recuperare de câteva luni, care nu-mi va mai permite niciun soi de aventură.

---

Înainte de toate, un scurt rezumat despre Dobrogea, această regiune fascinantă a României pe care prea puțini o cunosc la adevărata ei valoare etnică/culturală, cu precădere nordul ei.

Dobrogea este cel mai puțin ”românesc” pământ din actualele regiuni ale României, primită la schimb cu nordul Basarabiei (un troc excelent, dacă mă-ntrebați pe mine), în 1878, consecință a războiului dintre imperiile Țarist și Otoman, conflict care, de altfel, a adus și independența României.

Lăsând deoparte negura istoriei de dinainte de apariția ”statalității”, Dobrogea a fost românească doar pentru o scurtă perioadă, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. În rest, ea s-a aflat sub puterea pe rând a romanilor, bizantinilor, bulgarilor și otomanilor. De asemenea, a fost și un fervent câmp de bătălii între cele două mari imperii din zonă, cel Țarist și cel Otoman.

Toate aceste puteri și-au lăsat urma asupra Dobrogei chiar și lingvistic, nu doar etnic. Sate ca Agighiol sau Murighiol poartă în continuare denumirea turcică, iar anumite zone/cetăți din Dobrogea mai poartă denumirile vechilor coloniști greci (Histria, Tomis, Callatis) sau a comercianților genovezi (Enisala).

Etnii turcice sau mongole pot fi încă regăsite în Dobrogea, cum ar fi tătarii și turcii din zona Constanța/Medgidia, pe lângă altele provenite din sudul Balcanilor, cum ar fi machedonii. Babadag este chiar și un loc de pelerinaj pentru musulmani din întreaga lume, la mausoleul lui Sari Saltuk Dede, derviș/sufit important pentru lumea islamică.

De adăugat aici ar fi lipovenii ruși din nordul Dobrogei, aflați majoritar în zona extinsă a Tulcei. Lipovenii, adică rușii ortodocși de rit vechi, care au fugit de persecuția religioasă din Rusia și care s-au refugiat de-a lungul Deltei Dunării, unde au format noi comunități.

Toate aceste etnii adăugate la cea majoritară a românilor și la cea a țiganilor.

Mult timp crezusem că Transilvania este cea mai diversă regiune a României, însă, cercetând, am descoperit că Dobrogea este mult mai amestecată, mai exotică și mai interesantă.

---

Prima zi – Am ales varianta trenului Softrans din București până în Constanța pe motiv că au locuri de biciclete, ca să nu mă mahalagesc cu CFR-ul.

După un drum scurt de vreo două ore și ceva, am ajuns în Constanța, unde am fost plăcut surprins de existența câtorva piste de bicicletă în drum spre Mamaia, pentru a traversa bomba care este Mamaia în drum spre Năvodari.

Desigur că, încă din tren, am dat de o primă persoană care să se mire că eram la drum singur. „Dar tare rău îmi pare că n-ai niște colegi cu tine”, mi-a zis moșulețul. „Mie nu”, am răspuns. Nu mă deranjează nici să fiu cu cineva la drum, nici să fiu singur. Fiecare situație are farmecul ei, deși înclin mai mult către a fi singur, e mai provocator și reușesc să descopăr mai multe despre mine astfel.

Planul inițial fusese ca Giulia să vină cu mine, dar a primit viză de Statele Unite între timp și a plecat. Din moment ce ea era singura persoană în care aveam încredere să reziste la orice am întâlni pe drum, am preferat să nu mă complic cu oameni ale cărora capacități nu le cunoșteam și să pedalez de unul singur.

În zona Petromidia din Năvodari am surpriza să dau peste o pistă excelentă, care se întinde de-a lungul a ceva kilometri. Pedalez fericit că am scăpat de trafic și mă mir că sunt singurul. Mă uit la fumul negru care iese pe coșurile rafinăriei, ca o pâclă care murdărește puținii nori albi.

„O să muriiiim cu toțiii, o să ne ia dracu’, cu mașinile, și petrolul, și consumerismul voooostru. O să ne mutăăăm sub pămâââânt!”. Așa cântam de unul singur și râdeam, avansând pe pistă, dar în sinea mea nu tocmai amuzat.

Lucrurile frumoase se termină întotdeauna, așa și pista. Trec înapoi pe șosea și mă lupt cu un vânt puternic din față. E caniculă, dar nu asta e problema, ci umiditatea ridicată din aer. Transpir și transpir, dar nu reușesc să mă usuc. Apa băltește pe mine și ajung în Corbu, unde-mi pun masca să intru în magazinul mixt pentru apă și înghețată.

Nimeni n-are mască. Of, de ce mă mai chinui. Io-s vaccinat, e fix problema lor. La următoarele sate și magazine nu mă mai maschez și mă integrez mai ușor în peisaj.

Mă opresc în Corbu la umbra unei clădiri abandonate ca să iau prânzul. Mai aveam niște plicuri cu mâncare liofilizată, din ultima tură pe creasta Făgărașiului, pe care le-am luat cu mine. Dau drumul la butelie, fierb apă, amestec în plic și fumez țigară după țigară, așteptând să se răcească încât să nu-mi ard limba.

Un băiat trece pe cealaltă parte a străzii cu tricoul ridicat până la piept, să i se vadă abdomenul bine lucrat. Merge și mai aruncă o privire la abdomen, să vadă dacă i se încordează cum trebuie.

Cu soarele fix în cap, dar protejat cât de cât de cască, mă îndrept spre Vadu, unde mă opresc la crâșmă la o bere și să se mai răcorească, înainte de a merge spre plajă.

La o altă masă sunt doi băieți care, din discuția pe care o aud, lucrează la restaurante din zonă. Beau o bere, apoi cumpăr încă trei, pun două în dreptul băieților și-i întreb dacă pot să stau cu ei.

Asta-mi place la călătoritorul singur, că ești mai predispus să intri în contact cu oamenii. Când ești în doi sau în grup, ai tendința de a sta în grup și atât, iar mie îmi place să încerc să cunosc oameni, să aflu ce-i cu ei, chiar dacă uneori asta duce și la descoperirea unor personaje sinistre.

Unul dintre băieți era dus cu pluta pe câmpie, însă celălalt era mai așezat și mai interesant ca filosofie de viață. Am băut niște beri, am mai vorbit și apoi am luat-o spre plajă. Pe drumul din plăci de beton, un șofer cu 4×4 îmi spune că sunt bălți enorme în față, de unde începe drumul de nisip, și că el nu s-a aventurat. Na, să vedem cum o fi.

Dau de prima baltă. Ei, nu-i mare lucru, o ocolesc. A doua baltă nu poate fi ocolită. Mă descalț și traversez. Apoi baltă după baltă. N-are niciun rost să mă mai descalț, le traversez cu adidașii în picioare, iar una dintre ele e atât de adâncă încât îmi ajunge până la fund și-mi udă lucrurile de la baza coburilor. Bine că electronicele sunt în pungi cu ziplock, la suprafața coburilor.

Ajung pe plajă, unde începe să picure. E pustiu, nu mai e absolut nimeni, în afară de un cort pe care-l zăresc hăt departe.

Mă apuc să fac repede cortul și imediat ce termin se opresc și picurii. Sacul de dormit care era pe fundul cobului din stânga e nițel ud, dar îl las să se zvânte. Va fi cald la noapte oricum.

Cică e invazie de buburuze pe litoral în perioada asta. Nu mă deranjează, buburuzele sunt OK, țânțarii sunt problema.

Înainte să mă bag la somn, văd niște urme de roți pe plajă. De fiecare dată când campez pe plajă, am un stres când mă culc, ca nu cumva vreun puștan teribilist să bea trei beri și apoi să aibă chef să se dea pe plajă și să treacă peste mine în cort, dormind.

Poate că sună a paranoia, dar na. Fix când eram aproape să adorm, o mașină a trecut prin fața cortului. Poate că nu-s chiar așa de paranoia.

A doua zi – Mă trezesc din cauza căldurii din cort și pun cafeaua pe foc. Soarele luminează și încălzește, insectele mă invadează și se lipesc toate de cort.

Dau drumul la boxa externă. Ascult o muzică, beau o cafea, fumez o țigară. Nimeni în jur, doar eu și natura. E atât de bine, o senzație ca și cum toată frumusețea din jur a fost creată doar pentru mine, pentru ochii mei și inima mea. Acel moment în timp de care doar eu am parte.

Înainte de a mă îndrepta spre Grindul Chituc, spre Gura Portiței, mă întorc în sat să mă aprovizionez cu apă. Patru litri ar trebui să fie de ajuns.

Beau o Cola rece și o întreb pe tipa de la magazin dacă știe cum e drumul prin Grind, inundat sau? Zice să-l întreb pe un bărbat care e pe terasă, că el lucrează la canal și știe. Se referă la Canalul Periboina, al doilea care trebuie traversat, după Canalul Edighiol, în drum spre Gura Portiței.

Omu’ zice că nu e inundat drumul, dar să am apă la mine, că nu e nicăieri apă potabilă. Chiar și ei, cei care lucrează la canal, își aduc bidoane cu apă de acasă.

Pornesc pe un drum de nisip bătătorit, excelent pentru pedalat, dar cu un soare care mă arde tot mai rău. În ziua anterioară, n-am băgat de seamă și nu m-am dat cu cremă de soare și m-am ars pe umeri și antebrațe. Mă schimb de maiou și-mi pun un tricou care să-mi acopere umerii măcar.

Ocazional mai întâlnesc câte o mașină, dar apoi dispar complet pe măsură ce mă apropii de intrarea în Grindul Chituc, unde scrie că accesul este strict interzis. Am permis de intrare în biosferă de la ARBDD, deci nu-i bai. Ulterior, aveam să aflu în Murighiol că acel permis nu include intrarea în grind, dar nu am dat peste nimeni să mă oprească. Probabil din cauza cocalarilor care au tot făcut distrugeri prin biosferă, pentru a-i opri din a campa în grind, deși ar fi sinucigaș să faci asta. Nu doar că țânțarii ar suge tot sângele din tine în câteva ore, nu, nu exagerez, dar nici nu există apă potabilă pe nicăieri.

Chiar dacă, s-ar părea, n-aș fi avut voie să fiu în grind, am lăsat, ca de obicei pe oriunde merg, totul așa cum am găsit. Mi-am pus chiștoacele în punga specială pentru asta, nu am alergat după păsări și nu am lăsat gunoaie. Am traversat zona cu uimire și modestie în fața naturii, bucuros de a fi într-un loc destul de virgin, prin care puțini oameni trec vreodată.

Pedalez cu stufăriș înalt de ambele laturi ale drumului, în cântecul a tot felul de păsări și traversând bălți împuțite, pline de mormoloci. Sunt pe o fâșie de pământ cruțată de ape, între lacuri și mare.

Țânțarii încep să fie traumatizanți. Nu te poți opri să te piși că te asaltează și mușcă din tine, mai ales tăunii, care pișcă atât de tare încât țâșnește sângele.

Bine că ocazional mai dau de câte un copac care șade cu coroana aplecată peste drum, așa că mă pot așeza și eu la umbra lui să respir, să fumez, să mă odihnesc.

Mă rupe soarele și simt cum mă arde, e caniculă. Nici măcar transpirația de pe mine nu se usucă. Dau totuși cu cremă de soare, care se contopește cu transpirația și antebrațele mele sunt ca o amestecătură de apă și ulei care nu doar că nici la umbră nu se usucă, dar când pedalez iar la soare se varsă de-a lungul mâinilor.

Nu, pur și simplu nu poți câștiga. Dai cu Autan, degeaba, te rup țânțarii, niște țânțari cum nu mi-am imaginat vreodată că pot exista – fusesem în vacanțe în Sulina, e parfum acolo pe lângă grind – , ceva pur și simplu inimaginabil. Dai cu cremă de soare peste Autan și transpirație, se face un cocktail de chimicale care nu te protejează, pentru că nu-s absorbite.

Îmi accept înfrângerea, apelez la stoicism. N-ai ce-i face, rezistă.

Ajung la primul pod peste canalul Edighiol. Un nene care e pe pod se uită la mine apropiindu-mă. Îl salut și mă întreabă dacă-s singur. Se crucește, chipul lui exprimă șoc. Sunt obișnuit cu reacția asta, dar continui să cred că unul dintre principalele lucruri care lipsesc oamenilor de azi este timpul petrecut în solitudine, tu cu tine. Acorzi timp tuturor, doar ție nu, să te cunoști, să te descoperi, să afli cine ești și ce ai vrea să fii. Oamenii fug înfricoșați de solitudine. Le e frică, cred eu, să descopere, privind în ei, că nu e nimic acolo.

Avansez spre canalul Periboina pe o fâșie de pământ și mai îngustă, de-a lungul stâlpilor de electricitate. Niște câini de la o casă a muncitorilor din zonă se avântă spre mine. Am spray-ul cu piper pregătit, prins de un cablu de frână, la ghidon.

Îl luasem pentru mistreți, deși ulterior am aflat că sunt afectați de o pestă și că au murit toți. Aș face aproape orice să nu fiu nevoit să rănesc un animal, dar tot l-am luat pentru situațiile în care s-ar ajunge la primordialul eu sau tu.

Muncitorii și-au chemat câinii înapoi, nici aici, ca pe munte, nu scapi de câini, și pedalez cu cirezi de vaci și cai sălbatici în dreapta mea, fugind prin bălți imediat ce mă văd apropiindu-mă.

Fix când mă mir că nu am făcut nicio pană și-mi spun în gând că dacă tot e să fac pană, măcar să fac pe față, unde am quick release și aș scoate mai ușor roata, trec zece minute și fac pană. Pe față. Un spin lunguieț.

Caut un loc cu umbră, țânțarii mă nenorocesc, scot roata, umflu camera, pun un petic, pun roata la loc, prind v-brake-ul. Să purcedem.

Ajung la podul peste canalul Periboina, care nu-i tocmai un pod, avea rolul unui căruț mecanic folosit la transportul materialelor de pe un mal pe altul, însă se poate trece fără probleme.

De aici, drumul spre Gura Portiței e impracticabil, poteca e plină de nisip și e imposibil de pedalat.

Sunt ars de soare, toată pielea mă mânâncă de la sutele de pișcături de țânțari și alte insecte, sunt transpirat ca naiba și lipicios ca un Snickers uitat în soare, așa că sar în mare și mă curăț de tot și toate.

Din fericire, încă nu știu că voi avea de împins bicicleta câteva ore de-a lungul plajei, prin nisip.

Ori bicicleta e prea grea, ori nisipul de la buza mării e prea moale, dar nu se poate pedala de nicio culoare. Așa că împing la ea de mă iau toți dracii, soarele mă arde pe gambe, roțile se împotmolesc în nisip, mă lovesc repetat cu piciorul în pedala din dreapta. Păi futu-ți paștele mă-tii!

După câteva ore de împins și încă o baie în mare, dau de un grup mare de bicicliști fix unde reîncepe drumul prin vegetație. Aici trec printr-un culoar lung de vreo 50 de metri cu spini de ambele laturi, întinși până în potecă.

M-am oprit să o iau la picior, dar asaltul criminal al țânțarilor m-a făcut să mă râzgândesc în câteva secunde. Am dat la pedala, cu spini zgâriindu-mă din ambele laturi, ca niște lame de ras. Am ieșit la capătul culoarului cu tăieturi pe mâini și brațe, dar după încă jumătate de oră am pus curul jos, cu o bere rece în față, la Gura Portiței.

Citisem despre Gura Portiței că e totul foarte scump, ceea ce e privizibil ținând cont că e monopol, e o singură companie acolo, nu există concurență.

Berea era decentă la 10 lei draft-ul, mâncarea și cazarea n-aș putea spune, din moment ce aveam mâncare deshidratată la mine și cort.

Din fericire, erau acolo toalete și dușuri gratuite, așa că o spălare cu săpun și șampon a fost un dar divin.

Am pus cortul pe plajă și am dormit fără teama de a fi călcat de mașină, că acolo n-aveau pe unde sau de unde să vină.

A treia zi – Avusesem de gând să continui drumul pe pământ, prin Grindul Lupilor, traversând Canalul 5 și Canalul 2 și ajungând în Sinoe, de unde aș fi continuat spre Jurilovca.

Tot stând și gândindu-mă, am renunțat la partea asta. Eram prea chinuit de ciupituri și traumatizat de țânțari. Pe deasupra, n-am crezut că aș rata ceva, după ce văzusem Grindul Chituc. Grindul Lupilor e probabil cam la fel.

Am luat, așadar, o barcă din Gura Portiței până în Jurilovca și mi-am acordat o zi întreagă de relaxare, ținând cont că mă rupeau încheieturile mâinilor, nu mai aveam deloc forță în ele, din cauza terenului accidentat din grind și din cauza a cât de strâns și încordat strânsesem de ghidon.

În Jurilovca am pus cortul în camping, unde era aproape pustiu. Un camping foarte drăguț și foarte ieftin, cu toaletă, dușuri și tot ce-ți trebuie.

Unul dintre câinii care dădeau târcoale prin camping a avut nerușinarea să-și bage limba în oala mea cu omletă la plic, care trebuia prăjită la foc. O lăsasem nesupravegheată 30 de secunde, iar când m-am întors, cumătrul era cu labele din față pe bancă și cu limba în oală. Lipăia vesel.

L-am gonit și am hotărât totuși să mănânc din ea, focul avea să distrugă orice patogeni ar fi avut el pe limbă. La final i-am dat totuși oală să o lingă, să nu creadă că-s fără suflet.

Pe seară m-am relaxat cu niște vodkă cu pepene, am ales Kreskova ca să nu-mi dau în cap, avea 28% alcool, față de 40% la Stalinskaya, și m-am uitat la un meci pe telefon.

A patra zi – Am plecat cu destinația Murighiol, adică pentru a face o buclă pe care n-o făcusem în 2016. Atunci, de la Agighiol am luat-o drept în față spre Tulcea. Acum aveam de gând ca la Agighiol să fac bucla la dreapta, spre Murighiol și Mahmudia, înainte de a continua spre Tulcea.

Căldură mare, așa că la supermarket mi-am luat o Sana, singura chestie comestibilă și cu conținut ridicat de proteine, 33g la 900 de grame. Am stat la ieșire din supermarket și ascultam localnicii lipoveni care se întâlneau și vorbeau în rusă, mi se părea fascinant ca diversitate și o gură de aer proaspăt în comparație cu uniformitatea din alte zone. „Harașo, harașo”.

Drumul din Jurilovca până în Murighiol are multe părți superbe, cu șoseaua încadrată de șiruri de arbori care formează acoperișuri deasupra asfaltului, așa cum îmi aminteam drumurile din copilărie.

Partea asta de drum a fost destul de deluroasă și am avut un vânt constant din față. Nu m-am rușinat deci să împing bicicleta la deal, acolo unde efortul de a pedala mi se părea fără rost.

Au urmat totuși și niște văi în apropiere de cetatea Enisala, pe care am gonit ca o motocicletă, răcorit de vânt și bucuros de viteză.

M-am oprit să trag adânc în piept mirosul copilăriei de grâu proaspăt secerat, atunci când dădeam de treieretori pe marginea drumului, ale căror ”șoferi” îmi făceau cu mâna și eu le răspundeam.

Am oprit la Sarichioi, în inima lipovenilor ruși, pentru eterna înghețată de la magazinul mixt al satului și am stat iar în fața magazinului pentru a-i asculta pe localnici vorbind în rusă.

La intrarea în sat, plăcuța este bilingvă, și-n rusă. Măcar aici n-am auzit de scandaluri naționaliste artificiale, așa cum au loc în Transilvania ocazional. Cu atât mai mult cu cât în Sarichioi există un centru cultural rus, de care atârnă și un steag al Rusiei, pe lângă cel al României și al Uniunii Europene.

Ajuns la Agighiol, am cotit la dreapta spre Murighiol, unde am dat iar de vânt din față. Non-stop, vânt din față, distrugător când și la vale aproape că stai pe loc.

Am trecut niște canale și o vale lungă și încântătoare, pe o latură a cetății Enisala, pentru ca apoi să-mi pun cortul într-un camping din Murighiol.

Femeia de la camping mi-a spus că 98% dintre cei care vin cu cortul sunt străini, că românii nu știu să aprecieze simplitatea și frumusețea, sunt comozi și vor all-inclusive. Na, tristuț, dar în definitiv fiecare face ce vrea cu banii săi. Nu știu ce pierd.

N-am găsit nicio crâșmă decentă în care să mănânc în Murighiol, așa că mi-am luat ouă de la magazinul mixt și o sana. Fix când fierbeam ouăle în camping, am aflat că unchiul prietenei mele era în Murighiol. Ce-mi plac coincidențele astea care mi se întâmplă atât de des din hazardul vieții pe care-l las să-și urmeze cursul și să văd unde mă duce.

Am abandonat ouăle fierte, am ieșit cu el la niște beri și să vedem un meci. Pleca și el a doua zi dimineața spre Timișoara. Mi-a zis că m-ar putea lăsa în București.

N-am mai făcut, deci, segmentul Murighiol – Tulcea pe bicicletă, nu cred că am pierdut ceva. În plus, mă stresa că eram contra-cronometru. Aveam tren la 12:55, din Tulcea. Urăsc să fiu la ceas și nici mahalageala cu nașul pentru bicicletă nu-mi suna a ceva ce n-aș vrea să evit.

Așa că toate astea luate în calcul, am acceptat oferta. Dimineață am legat bicicleta deasupra mașinii și am luat-o spre București, punând capăt călătoriei.

Detalii de costuri:

Toată treaba asta a costat vreo patru-cinci sute de lei. Adică, pe lângă ceva extrem de frumos și aventuros, a fost ceva extrem de ieftin.

Detalii de echipament:

Mâncare:

• plicuri cu mâncare deshidratată, dacă nu vrei să te rupă la bani în Gura Portiței, de exemplu. În cazul meu, oricum nu-mi plac restaurantele, să fiu servit, și-mi face plăcere să gătesc la butelie.
• butelie, arzător, oală, lingură + cuțit de plastic.
• cafea într-un ziplock, lapte condensat. Eu nu pot bea cafeaua fără lapte, iar laptele condensat, în mod surprinzător, a rezistat până în ultima zi.

Dormit:

• cort, sac de dormit, izopren, frontală
• pernă gonflabilă

Protecție:

• cremă de soare, Autan (dar Autan e marketing, luați ceva cum trebuie de la magazinele de pescari)
• paracetamol, pentru insolație, febră musculară
• șervețele, umede, uscate
• șapcă de soare, cască de protecție pentru pedalat șosea, ochelari de soare
• dopuri de urechi. eu le-am luat ca să nu mă trezesc cu urechelnițe prin urechi, dar au fost folositoare și pentru zgomot neașteptat prin campinguri
• săpun bio
• șampon bio și cremă de soare puse în niște flacoane mici, rămase de la vitamine/medicamente
• periuță, pastă de dinți

Diverse:

• boxă externă, pentru atmosferă
• tutun, ziplock pentru chiștoace, acolo unde nu aveți coșuri de gunoi la dispoziție
• electronice, toate în ziplock, să le protejezi de umiditate – Kindle, telefon, baterie externă, încărcător
• permis din intrare în biosferă. se poate lua online de la ARBDD

Haine:

• cât mai puține. un tricou și o pereche de pantaloni scurți sunt suficiente pentru pedalat, nu agăți pe nimeni pedalând pe șosea
• chiloți, șosete de ajuns
• un singur tricou/pereche de pantaloni de scurți de schimb, de pus pe tine când te reîntorci în civilizație
• niște Adidași muci, pe care nu-i mai porți, ca să nu plângi după ei

Chestii pentru pană:

• pompă
• două camere de rezervă, petice
• leviere, cheie de 14-15 sau în funcție de ce șurub aveți la roți
• cheie imbus

Alte sfaturi:

• grijă în Grindul Chituc, să vă luați suficientă apă, acolo nu e, până la Gura Portiței
• la opriri, banane, pentru refacerea potasiului și a electroliților pierduți în urma efortului
• chestii sărate, ca să refaceți sarea pe care o transpirați
• veșnica înghețată, rece, delicioasă și sursă de zahăr pentru energie, la fel Cola

Închei cu piesa de mai jos, pe care, ascultând-o pe o plajă pustie sau oriunde în natură, cu soarele abia răsărit, cu o cană de cafea fierbinte într-o mână și o țigară afumând în dreapta, cu ochii în sus și sufletul larg deschis, ei bine, asta e fericirea și minunea de a fi. Pentru mine, cel puțin.