„Postcapitalism“, de Paul Mason, o carte densă și în anumite momente extrem de greoaie, ținând cont că intră foarte adânc în mecanismele economice pe care omul obișnuit nu le cunoaște, însă una care te ajută să deschizi ochii și să vezi mai bine ce se întâmplă în jurul tău.
Construind adesea pe bazele teoriei economice marxiste, Paul Mason demonstrează prin multiple exemple că actuala epocă a informației sapă tot mai mult la fundația capitalismului.
Linux, Firefox sau Wikipedia sunt date ca exemple. Cooperativele sau criptomonedele sunt alte exemple.
Câți dintre noi la nivel mondial folosesc Linux? Relativ puțini în comparație cu Windows, însă, oare câți dintre cei care folosesc Windows au și cumpărat acest program sau doar l-au descărcat de pe Internet?
Linux este în sine un program disruptiv pentru Windows-ul capitalist pentru că este gratis și open-source (adică un program care nu este deținut de nimeni, licența fiind liberă și accesibilă tuturor).
De cealaltă parte, cei care folosesc un Windows piratat demonstrează exact una dintre teoriile lui Mason: că epoca informației este incompatibilă cu capitalismul. Informația (fie că e program de operare ca Windows-ul, fie că sunt fișiere de muzică sau filme etc) poate fi multiplicată și copiată în mod gratuit la infinit.
Chiar dacă pe raftul unui magazin pachetul Windows 7 are un preț, atunci când el este copiat și distribuit ca informație pe Internet, devine instantaneu gratuit.
Astfel, teoria valorii economice care propune pentru un obiect un preț format din costul producerii sale + mâna de lucru este distrusă când vine vorba de multiplicarea lui. Produsul are un cost real doar pentru primul exemplar produs, dar multiplicarea sa ulterioară este complet gratuită, deci și prețul tinde spre un zero absolut.
Companii ca Apple sau Spotify care-ți permit, în schimbul unei anumite sume, să asculți muzică sunt companii care oferă un produs (muzica) fără a fi depus sau a depune vreo muncă la crearea acelui produs. Ele doar cumpără licențe de distribuție, însă costul multiplicării produsului pe care-l vând este zero. Pe scurt, este copierea unui fișier, costul de a da CTRL+C fiind aproape de zero, iar apoi ți-l pun ție în cont printr-un CTRL+V, costul fiind tot aproape de zero. Tu însă vei plăti mult mai mult decât aproape zero, deși Apple și Spotify au costuri de producție de aproape zero.
Desigur, cei care vor să obțină gratuit un produs al cărui cost de multiplicare este gratuit aleg alte soluții, cum ar fi site-urile pirat.
Wikipedia este un alt exemplu dat de Paul Mason ca tehnologie care trăiește în afara capitalismului.
Un site care, potrivit estimărilor, ar putea obține miliarde din reclame, dar care insistă în continuare să nu permită reclame pe platforma sa și să apeleze la contribuțiile utilizatorilor săi pentru a-și acoperi costurile de funcționare.
Mai mult, Wikipedia este o companie pentru care oamenii aleg să lucreze gratuit. Deși are în jur de 200 de angajați, compania beneficiază de mii de oameni dispuși să creeze și să editeze conținut fără a fi plătiți. Wikipedia este informație pură și gratuită. Nu știu cât de bine o mai duce piața de enciclopedii de când are Wikipedia drept concurent.
Ei bine, acum te cam întrebi ce legătură au câteva site-uri și Internetul cu economia reală?
Aici intervine automatizarea. Prețul unui produs, să zicem o mașină, este dat de costul materialelor din care e făcută, costurile de design și cercetare, costurile cu mâna de lucru care să construiască acea mașină + profitul companiei.
Pe măsură ce automatizarea va lua locul brațelor umane, o bună parte din costurile de mai sus (design, cercetare) vor exista doar pentru primul model, iar cele cu mâna de lucru vor dispărea complet.
Pentru producția ulterioară automatizată a aceluiași model de mașină, singurele costuri vor fi cele cu materialele din care este făcută mașina.
Similar unui fișier electronic, costurile de multiplicare vor tinde către zero, iar prețurile la fel. Asta ar duce la o scădere a nevoii de a munci.
Modelul capitalist de a extrage profit din munca angajatului, care nu este plătit pe măsura valorii pe care o produce, este astfel înlocuit de prețuri reale pentru costuri de producție reale.
Printre altele, Mason aduce în discuție inclusiv istoria capitalismului, crizele tot mai dese ale acestuia și faptul că marea sa implozie a fost amânată în anii ’90 de descoperirea unor noi piețe în care să se extindă, anume Rusia și foștii sateliți sovietici, capitalismul neputând să supraviețuiască decât printr-o continuă găsire de noi piețe, fie prin dezvoltarea de noi tehnologii, fie prin descoperirea Americilor sau prăbușirea comunismului.
O altă idee interesantă mi s-a părut, conform lui Mason, mutarea valorii din producție în sistemul financiar.
Dacă înainte de nașterea neoliberalismului valoarea era dată de muncă și de producție, ulterior ea a ajuns să fie dată de bani.
Marii producători avea un interes ca muncitorii să aibă salarii care să le permită să consume producția de pe piață. Era un model ciclic. Dacă muncitorii nu aveau bani să cumpere, degeaba produceai, că nu cumpăra nimeni.
Acest model a fost însă dat peste cap. Marii producători, și ei datori vânduți la bănci sau listați la bursă, susceptibili deci ca acțiunile lor să fie devalorizate, nu mai sunt interesați acum să-și plătească angajații bine, căci angajații, dacă nu-și permit un iPhone de 1.000 de dolari, pot oricând să apeleze la un împrumut bancar.
Astfel, valoarea nu mai este strict legată de muncă (angajatul este prost plătit), ci de bani (profitul obținut prin dobânzi).
Poate că de asta mulți oameni urăsc cămătarii și pe frații lor moderni, băncile, fiindcă realizează la un anumit nivel că aceste „industrii” obțin profit fără a munci, fără a produce valoare reală. Doar se folosesc de bani pentru a face mai mulți bani, având monopol asupra capitalului.
Actualul sistem capitalisto-financiar nu este interesat ca tu să fii plătit conform valorii pe care o aduci prin munca ta, ori cât mai aproape de ea, ci tocmai invers, pentru a fi nevoit să faci împrumuturi, iar aceste împrumuturi să fie generatoarele de profit.
Vechiul sistem nu doar că a fost distrus de neoliberalism, de la sindicate la pauperizarea muncitorilor, dar a pus în schimb o încrengătură între un stat slăbit, ale cărui puteri de reglementare și supraveghere au fost eradicate treptat, și piața financiară.
Iar oamenii încep să vadă asta tot mai mult, așa cum au văzut și-n 2007, când giganții bancari ai pieței financiare, cei care au îngropat atâția oameni, au fost salvați pe nedrept din contribuțiile acelorași oameni pe care i-au lăsat fără case.
E ceva profund greșit într-un sistem în care muncești onest toată viață fără a-ți putea permite o casă dacă nu apelezi la bancă, ceea ce oricum nu transformă casa în a ta; a ta e pe la 70 de ani, când termini de plătit ratele. Mai trăiești un an-doi și mori.
România are cel mai mare grad de ceea ce se numește „working poor”, adică oameni care deși muncesc, tot în sărăcie se zbat. Este rezonabil pentru oricine să se întrebe „de ce naibii mai muncesc? Care e sensul, dacă tot am datorii la sfârșitul lunii?”
Iar asta cu atât mai mult când vezi că un angajat de la Mega Image este plătit cu minimul pe economie, iar compania mamă Delhaize raportează profituri de aproape un miliard de euro.
Nu se poate spune că n-au de unde, însă trebuie să vezi angajatul ca pe o ființă umană, nu ca pe un sclav pe care să-l storci pentru încă zece euro profit.
Bineînțeles, mai sunt multe aspecte complicate și fascinante de discutat despre ideile din cartea lui Paul Mason, despre impactul viitor pe care automatizarea și informația îl vor avea asupra producției, a muncii și prețurilor și, în definitiv, asupra nevoii de a munci.
E posibil ca omul să se elibereze într-un final din nevoia de a munci pentru subzistență, în schimb să dorească să muncească pentru a-și atinge potențialul, pentru a privi către stele.
Un lucru e totuși cert. Sistemul actual e total nesustenabil și inechitabil, ceva trebuie să se schimbe. Și din discuțiile pe care le-am tot avut recent, observ că tot mai mulți oameni încep, inevitabil, să alunece spre stânga politică.
