„Jurnalul unui om dezamăgit“, de W.N.P. Barbellion, o carte de non-ficțiune care ar trebui, în mod normal, să-ți stimuleze setea de viață, după ce descoperi cât de fragilă și scurtă poate fi.
W.N.P. Barbellion, pseudonimul lui Bruce Frederick Cummings, este un tânăr englez auto-didact, pasionat de știință, cu precădere de științele naturii.
Prima parte a jurnalului constă în observațiile pe care le face în timpul studiilor naturale pe care le întreprinde, dar direcția și tonul au să se schimbe odată cu anul 1915, când Barbellion încearcă să se înroleze în armată pentru Primul Război Mondial, însă este respins după controlul medical.
Trimis acasă cu un plic pe care medicul îi spune să nu-l deschidă, află de la familia care-i citește scrisoarea medicală că suferă de scleroză în plăci și că nu mai are foarte mult de trăit.
„Când ajung la o anumită vârstă, unii bătrâni trăiesc din obișnuință.”
„Dar, pe de altă parte, sunt o creatură ridicol de romantică și am o imagine ideală despre femeia pe care n-am s-o întâlnesc niciodată sau care, dacă aș întâlni-o, nu m-ar vrea – acea (complet) imposibilă Ea.”
Cum e de așteptat, tonul jurnalului se schimbă din unul sobru, științific, în unul metafizic, ontologic. Și e imposibil să nu-ți tresalte inima citind tânguirile lui Barbellion, acest tânăr însetat de cunoaștere, de viață, dar în același timp conștient că finalul îi este programat, conștient că nu mai are timp de nimic, conștient doar că moare.
„Ce de lucruri am de făcut! Și cât de puțin timp! Setea de cunoaștere te poate doborî la fel ca orice patimă, dacă n-o ții în frâu. Adesea stau în mijlocul bibliotecii de aici și mă gândesc cu disperare cât de imposibil e să cuprinzi tot tezaurul de informații și idei din cărțile care mă înconjoară de-o parte și de alta.”
Spre finalul jurnalului, pe măsură ce moartea se apropie, Barbellion trece atât prin nihilism, „nimic nu contează”, cât și printr-o stare de spirit transcendentală, în care se identifică cu acel „ceva” mai mare decât noi, cu Universul, și acceptă că a face parte din el este o onoare, oricât de mici am fi cu toții.
„M-am bucurat de propria micime și lipsă de responsabilitate. Am fost eliberat de dorința chinuitoare de a trăi, mă bucur că trăiesc periculos, indiferent care mi-ar fi soarta; mi-am dat seama că sunt o muscă, toți suntem niște muște, că nimic nu contează. Viața mea s-a despovărat mult, căci nu-mi mai pare rău că sunt un microorganism – îmi ajunge onoarea de a face parte din univers – un univers atât de mare, un cadru atât de măreț. Nici măcar Moartea nu-mi poate smulge onoarea aceasta. Nimic nu poate schimba faptul că am trăit, am fost eu. Chiar dacă pentru atât de scurt timp. Iar după ce mor, materia din care e alcătuit corpul meu rămâne, indestructibilă și eternă, astfel că, orice s-ar întâmpla cu „sufletul”, țărâna mea va dăinui pentru totdeauna, fiecare atom din mine își va juca rolul separat – tot voi mai avea un cuvânt de spus. (…) Moartea nu poate decât să ne ucidă.”
W.N.P. Barbellion a murit pe 22 octombrie 1919, la vârsta de doar 30 de ani.
