„Intermitențele morții“, de Jose Saramago. Prima carte a autorului portughez pe care am citit-o, în urmă cu șase ani.
Cu un scenariu care mi s-a părut extrem de atractiv – moartea, din cauze necunoscute, ia o pauză și nimeni nu mai moare -, dar prost transcris în poveste.
Pagină după pagină am sperat că Saramago va schimba tonul, că va face cumva să nu-și bată joc de scenariul ăsta atât de promițător, dar degeaba. Am fost dezamăgit, dar asta nu mă va opri să-l mai citesc, ținând cont că mai am vreo patru-cinci cărți de ale sale.
Deci, ce se întâmplă când într-o țară, deși nenumită, este destul de clar că-i vorba de Portugalia natală, moartea își suspendă activitatea? Oricât de bolnav sau bătrân, niciun om nu mai moare. Nici chiar un accident care să ducă la decapitare nu îndură moartea să te viziteze.
Astfel, ajungem la niște probleme la care nu ne-am fi gândit, contemplând posibilitatea ca dintr-o dată să trăim veșnic. Rudele celor muribunzi și bolnavi sunt nevoite să aibă grijă de ei la nesfârșit, iar moarte – felul lui Saramago de a se referi la Moartea ca personaj – se și îndrăgostește.
Ajung oare oamenii, sătui de chinul vieții veșnice, să o implore pe moarte să se întoarcă și se le aducă alinarea mult dorită?
Câștigător al Nobelului în 1998, Saramago are un stil extrem de greoi în cartea asta. Dialogul este scris continuu, replicile fiind separate prin virgule și majuscule, însă este destul de ușor să te rătăcești și să nu mai știi cine când vorbește.
„Intermitențele morții” a fost o carte promițătoare, însă care s-a ratat prin dorința autorului de a apela la diverse artificii absolut inutile.
