„Solaris“, de Stanislaw Lem, o carte clasică pentru literatura SF, însă una care nu m-a impresionat peste măsură.
Poate că, totuși, ar trebui judecată și contextual. La vremea ei, în 1961, o fi fost ceva complet nou și impresionant, dar acum, printre munții de povești SF, e posibil să-și fi pierdut din atracție.
Opera lui Stanislaw Lem se axează pe o problemă filosofică: dacă am întâlni entități extraterestre, am ști cum să comunicăm cu ele, am reuși să o facem?
Personajul principal, Kris Kelvin, este trimis pe stația spațială Solaris, care orbitează planeta Solaris, planetă formată dintr-un ocean care o acoperă în întregime și care este viu – o formă de viață extraterestră.
Kelvin trebuie să găsească o cale de a comunica cu această entitate, însă măsurile noi și radicale pe care le ia nu oferă nimic nou vis-a-vis de natura ei, ci doar o reacție a oceanului care le produce oamenilor experiențe psihologice traumatizante.
Chiar dacă povestea nu este de natură să producă exclamații de uimire, reușește totuși să-ți planteze o întrebare în cap, întrebare care, de altfel, este analizată de știință de zeci de ani: cum și în ce fel am putea comunica cu alte forme de viață descoperite în Cosmos?
