„The Canterbury Tales“, de Geoffrey Chaucer, una dintre cele mai importante și mai vechi lucrări ale culturii anglo-saxone, carte scrisă în Evul Mediu, circa anul 1400.
Poveștile din carte sunt spuse de un grup de pelerini care călătoresc împreună din Londra spre Canterbury, unde vor să se închine la Sfântul Thomas Becket.
Deși este o lucrare destul de lungă, având peste 500 de pagini, este neterminată. Dacă ar fi apucat să o ducă la bun sfârșit, cred că Chaucer ar fi atins pe puțin mia de pagini.
Majoritatea poveștilor sunt scrise în versuri, chiar dacă nici pe departe la fel de reușite precum cele ale lui Pușkin, în timp ce câteva dintre ultimele sunt în proză.
Unele dintre poveștile de la început, cum ar fi povestea Cavalerului, care la rândul lui spune povestea a doi veri eleni, Palamon și Arcite, care se îndrăgostesc de aceeași femeie, sunt interesante, însă pe măsură ce le parcurgi, devin tot mai plictisitoare.
Ce-i drept, nu aveam mari așteptări de la „The Canterbury Tales“, motivația mea de a citi această carte fiind mai mult frica de a nu rata ceva esențial și vechi, a se citi nobil, din cultura și literatura umană, nu pentru că aș fi crezut că o să fie bună.
Acestea fiind spuse, nu-i o carte pe care aș recomanda-o cuiva.
