„Epopeea lui Ghilgameș“, cu autor necunoscut. Cea mai veche bucată de literatură din istoria omenirii care a supraviețuit.
Cartea asta trebuie privită din două perspective: 1) ca o lucrare metafizică 2) ca sursă majoră de inspirație pentru Biblie.
Prima parte a poveștii îi are în centru pe Ghilgameș, rege al Uruk-ului (oraș istoric din Mesopotamia) și Enkidu, care a fost creat de zei pentru a-l opri pe Ghilgameș din a-și oprima supușii.
După un concurs, cei doi devin prieteni și au parte de tot felul de aventuri, asta până când zeii decid să-l ucidă pe Enkidu.
Partea a doua este despre Ghilgameș care, îndurerat de moartea prietenului său, pornește într-o călătorie epică pentru a descoperi secretul nemuririi, aflând o lecție dureroasă la final:
The life that you seek you never will find:
when the gods created mankind,
death they dispensed to mankind,
life they kept for themselves.
Sippar tablet (Old Babylonian)
Acum să vedem despre similaritățile dintre „Epopeea lui Ghilgameș” și Biblie. Ei bine, în prima se vorbește despre un potop trimis să curețe lumea, un singur om fiind înformat în prelabil și supraviețuind pe o arcă pe care a strâns un exemplar din fiecare animal.
La final, arca s-a oprit lângă vârful unui munte, iar el trimitea porumbei zi de zi pentru a vedea dacă au unde să se așeze, dacă au găsit pământ.
De asemenea, trecerea lui Enkidu de la viața în sălbăticie la cea din civilizație se petrece cu ajutorul unei femei, care-l îmbracă și-l învată să bea bere și să mănânce pâine, separându-l pentru totdeauna de animale.
Seamănă izbitor de mult cu Adam și Eva mușcând din mărul cunoașterii și schimbând Grădina Eden-ului cu viața pe pământ, inocența cu cunoașterea.
Fiecare e liber să judece cu propria minte, dar pentru mine e destul de limpede unde și-au găsit făuritorii Bibliei o parte din inspirație.
