„Unsprezece minute“, de Paulo Coelho. Mi se pare că, cel puțin în România, i se face o nedreptate uriașă autorului brazilian. Snobii au o plăcere bolnavă în a-l desconsidera pe Paulo Coelho și a spune că-i un scriitor de duzină, pe care niciun intelectual respectabil nu l-ar răsfoi.
Mi se pare un raționament extrem de greșit. Brazilianul scrie, într-adevăr, simplu și poate pentru mase, dar asta nu e neapărat rău. Nu fiecare carte trebuie să conțină dilemele morale ale lui Raskolnikov sau tragismul din Les Miserables.
Nu fiecare carte trebuie să fie o luptă titanică, așa cum e când ai în față un clasic rus, în încercarea de a înțelege ceva. Când am ajuns să subminăm frumusețea simplității atât de mult? De ce trebuie neapărat ca totul să fie complicat?
Brazilianul oferă o lectură ușurică și, pe alocuri, foarte bună. Interesant mecanismul prin care un autor devenit faimos extrem de repede este huiduit prin reacția instinctivă de a te pune contra.
“Unsprezece minute” este una dintre cărțile mele preferate ale brazilianului. Maria, o fată care a cunoscut decepția în dragoste, se trezește în mijlocul unor probleme financiare, după ce a plecat la muncă în Elveția.
Acceptă oferta unui arab de a se culca cu el în schimbul a 1.000 de franci și ajunge să lucreze ca prostituată într-un bordel din Geneva.
Maria își începe noua meserie forțându-se să nu se implice în nicio relație și devine extrem de cunoscută, apreciată și căutată.
Îl cunoaște pe Ralf, un tânăr pictor care susține că vede înăuntrul ei. După ce au o scurtă relație, Maria realizează că trăiesc în două lumi diferite, dar, înainte de a-l părăsi, vrea să-l vindece de amorțeala sexuală în care se află.
Totuși, ea este cea care primește o lecție sexuală, cea a sexului combinat cu dragoste.
De Paulo Coelho am mai citit „Jurnalul unui mag“, „Veronika se hotărăște să moară“, „Manualul războinicului luminii“, „Diavolul și domnișoara Prym“, „Brida“.