E 7 dimineața. Câteva raze de soare mă gâdilă pe gene. Deschid ochii puțin confuz, ghemuit în sacul meu de dormit albastru, pus în mijlocul covorului verde de gazon din curtea lui Nea’ Iașca. De peste gard, la zece metri distanță, se aud valurile Lacului Razim.
Ce poate fi mai bine de atât?
Am hotărât să scurtez drumul. Am tren Tulcea – București la ora 14. Planul inițial era să ajung în Tulcea pe DJ222C, trecând prin Murighiol și Mahmudia. Adică o distanță de 77 de kilometri. Nu-i distanța problema, ci timpul. Nu știu cum e drumul, cât de deluros, și aș prefera să nu fiu pe grabă în Tulcea.
Vreau să am o oră sau două de relaxare, să pun punct și poveștii ăsteia. Aleg, deci, să merg spre Tulcea direct pe DJ222, având doar două sate în drum, până la destinație: Sabangia și Agighiol. Distanța de doar 30 de kilometri.
Nea’ Iașca mă cheamă la micul-dejun. Două ouă fierte cu niște roșii și pâine. Plus o ceașcă de cafea neagră, fără lapte. Discută cu soția pe limba lor.
- – Vorbiți ucraineană sau rusă?
- – Rusă. Ce s-au schimbat vremurile. A plecat mai toată populația de aici. La muncă, în străinătate.
Încerc să-l descos, deși nu-i prea vorbăreț. Mă interesează mereu poveștile localnicilor. Zice că avea un magazin, prin anii 2000, și că vindea mult în fiecare zi. Făcea bani. Acum nu mai are cui să-i vândă, magazinul e închis de mulți ani.
Am simțit o undă de dezamăgire să-l ascult pe omul ăsta vorbindu-mi de nostalgia banilor. Parcă altfel îl percepusem.
Plus că are tot ce-i trebuie. Gospodăria lui e ceva la care eu doar visez. Vorba aia veche cu tânjești la ce nu ai.
Iau cafeaua și mă mut pe ponton, cu o țigară în bot. Nu prea-mi vine să mai plec de aici. Din apropiere se aude clopotul unei biserici. Nea’ Iașca mă roagă să închid poarta când plec. Nu ne mai vedem. Pleacă cu soția “undeva”.
Bănuiesc că la slujbă.
- – Bine, da. O să am grijă să pun sârma. Mulțumesc pentru tot.
Mă urc pe două roți și pornesc la drum către Tulcea. Merg pe porțiuni de drum aliniate prin mici păduri. Așa cum mi-au rămas în minte, de când eram copil și mergeam cu mama la Rădăuți, drumurile județene. Cu stejari falnici de-o parte și de alta. Parcă inspiră mai mult la drum decât o autostradă.
Pedalez și mă-ntreb cum pot fi oamenii atât de orbi. Cum pot fi împotriva burkăi și hijab-ului, când și babele noastre poartă baticuri pe cap și șapte dresuri, fuste și bluze, chiar și în toiul verii.
Mă-ntreb cum pot fi oamenii atât de orbi și împotriva multiculturalismului, când Dobrogea e un exemplu perfect de cum culturi diferite pot trăi în pace și armonie, integrate. Da, e adevărat că eforturi de integrare trebuie făcute de ambele părți.
Mă-ntreb cum pot oamenii discrimina atât de mult, uitând că există o moschee pe faleza din Constanța. Și nu-i singura din țara asta.
Multiculturalismul și stârpirea naționalismului mi se par excelente pentru unitatea de care omenirea are atât de multă nevoie. Unitate care să aducă pace și acceptare, care să aducă noțiunea de “noi toți”, nu de “noi și ei”.
Dar frica, acest mecanism evoluționar menit să ne conserve existența, ajunge să ne-o și pervertească. Dar prostia și ignoranța, aceste atribute atât de prezente. Dar necunoașterea, din lipsa unei experiențe. Cât de relevant este, oare, individul care discriminează/urăște toți musulmanii, toți rușii, toți americanii, toate femeile, când el nu a cunoscut niciun musulman, niciun rus, niciun american, nicio femeie?
Nici mecanismul asocierilor din creier nu ajută în sensul ăsta. Și nici știrile bombastice, care duc la generalizare. Dar trebuie să fii capabil să recunoști felul în care funcționează psihologia, să o manipulezi, să te evaluezi, să-ți faci autocritica. Trebuie să fii conștient de ambivalența naturii umane.
Am ajuns în Tulcea fără incidente și cu două ore înainte de tren. Cumpăr bilet și mă duc pe o terasă de pe faleză, cu o mare foame. Iau și o cafea pe lângă rândurile cărții lui Giovanni Papini, critic acid al mediocrității generale din societatea umană.
Na că s-a terminat și aventura asta. Urc bicicleta în tren și, timp de o oră, rămân cu ochii pironiți pe o fetiță de 11-12 ani. E absolut superbă. O privesc pe ascuns, simțindu-mă puțin ciudat. Trăim într-o lume în care nu mai poți privi un copil, fără sentimentul ciudat că cineva te-ar putea bănui de chestii necurate.
O să frângă multe inimi când va deveni femeie. Are tot ce e mai drăgălaș la o fată. Căldura chipului și gesturile dulci, zâmbetul și râsul. Vocea și părul blond. Aerul de deltă, ochii verzi, pielea bronzată. Întorc privirea pe fereastră, către câmpurile Dobrogei, care ard sub soarele de iulie. Mă-ntreb dacă va fi la fel de frumoasă și-n interior, așa cum e în exterior.
Trenul trage cătinel în Gara de Nord. Mă izbește, ca întotdeauna, vânzoleala și mix-ul ciudat de aici. Am fost plecat doar patru zile, dar am simțit ca și cum a fost minimum o săptămână. Multă-multă trăire.
O iau moale pe Calea Victoriei, către o casă formată din patru pereți de beton. Într-un bloc, cu vedere la un bulevard asfaltat, pe marginea cărora se află magazine din tablă. O să adorm într-un pat cu tavan pe post de stele, dar cu amintirea că dimineață m-am trezit cu valuri în ureche și iarbă verde sub degete.
Cu bicicleta pe urmele lipovenilor din Nordul Dobrogei, Episodul 3, este AICI.
