M-am trezit buimac și cu moleșeala aia de somn greu. Am adormit cu telecomanda în mână la meci. Eram obosit, dar, să fiu complet sincer, finala dintre Franța și Portugalia a fost ca un somnifer de care nu aveam nevoie. Am stins televizorul după prima repriză și somn.
Las rucsacul la pensiunea din Sinoe și pedalez către Cetatea Histria. Plătesc taxa de intrare, după ce am mers pe un drum rupt care duce către malul mării, pornind din DJ226. Pozez un măgăruș drăguț, care roade la niște vegetație uscată, plătesc taxa de intrare și mă trezesc între zidurile cetății, prima colonie grecească din vestul Mării Negre (nordul Dobrogei).
Trec pe lângă o echipă de arheologi care sapă în bătaia soarelui de zece dimineața și-mi las degetele să se plimbe pe blocurile de calcar, sperând ca miile de ani de istorie să mi se transfere, tactil, în piele.
Adesea, când sunt în locuri istorice, și nu numai, îmi place să-mi plimb degetele pe suprafețe. Să simt striațiile, găurile, textura, anii. Adesea încerc să-mi imaginez, cât mai vivid posibil, viețile oamenilor care trăiau în locurile respective. Și de asta-mi place să știu cât mai mult din istoria locurilor. Căci imaginația-mi poate oferi imagini mai complete.
Cetatea se termină fix în buza mării. Dar fix-fix, la 2-3 metri, cu valurile spărgându-se sub un mal de pământ nu foarte înalt. Mi-i imaginez pe vechii coloniști greci din Milet, orașul de baștină al filosofului Thales, stând pe țărmul dobrogean, cu picioarele fix unde-mi stau mie acum, și privind în largul mării după eventuali dușmani sau corăbii prietene.
35 de kilometri mai târziu, sunt înapoi la Sinoe, cu rucsacul în spate. Urmează o porțiune de drum care-mi displace. Mergând spre Jurilovca, n-am altă opțiune decât să pedalez vreo 20 de kilometri pe E87, până când se ramifică-n DJ222.
A fost bine la pedală cu spatele liber, dar să purcedem spre Jurilovca, despre care am citit chestii minunate pe internet. Rahat! Porțiunea asta de E87 e groaznică. E un mare deal și o mare vale, iar spațiu între banda albă și pământ lipsă. Așa că trebuie să merg pe marginea primei benzi, cu tot felul de bizoni care bagă spaima în mine când trec cu peste 80km/h la 20 de centimetri de trotineta mea fragilă.
Rar mi-a fost frică pe bicicletă, dar ăsta e unul dintre momentele în care nu mă simt tocmai comod. Bine că a fost o porțiune scurtă și am ajuns pe drumul județean, unde mă pot lăbărța în voie. Fac câte o oprire de alimentare cu înghețată în toate satele de pe drum: Ceamurlia de Jos, Lunca și Vișina.
Parcă nici nu mai există un plan de călătorie extins. Ci doar dorința de a ajunge în următorul sat, la următoarea cârciumă, unde să am parte de următoarea înghețată. Și de câte un corcoduș cu crengile aplecate de fructe neculese de nimeni.
Jurilovca. Mi se pare că au pus multă presiune pe ei însuși, prin panoul de la intrarea în localitate, pe care scrie “Cea mai frumoasă localitate din România”. Orice ceva bombastic de genul. Nu-mi amintesc formularea exactă.
Ei bine, nu-i chiar atât de frumos. Ba e chiar destul de sec. Am parcat în micul port turistic să savurez un fum și nu mă încântă mai nimic pe aici. Probabil că au vrut să zică, pe panoul ăla, că-i frumoasă zona. Mergând spre încrengătura de pe malul lacului Golovița și către Capul Doloșman. Sper că asta au vrut să zică, căci, din punct de vedere urbanistic, e un loc destul de trist.
Ba chiar foarte trist, ținând cont de mix-ul de vaporașe antice, destinate transportului de turiști către Gura Portiței, cele câteva blocuri ceaușiste de patru etaje, gri și cu pete negre pe ziduri de la țevile centralelor termice de apartament, care mă duc cu gândul la niște țevi auto de eșapament.
Dezamăgit de pomparea artificială a imaginii Jurilovcăi, pedalez către Cetatea Enisala. Un singur sat stă între Jurilovca și Cetatea Enisala, pe nume Sălcioara. Iar asta înseamnă o nouă oprire la o înghețată delicioasă, savurată cu fundul pe bordură.
De parcă nu-s destul de distrus, dealul care urca la vechea cetate genoveză îmi scoate pe gură niște blesteme de mojic. Argumentez și mă cert cu mine însumi.
- – Pizda mă-sii de cetate, fix pe cel mai înalt deal trebuia să fie? Pizda lor de genovezi.
- – Păi, nu aia e ideea? Cetățile, cu scop de apărare, nu trebuie să aibă vedere amplă în toate cele patru puncte cardinale? Ca să vadă din timp posibilele atacuri?
- – Ei, mai du-te-n pizda mă-tii de deștept! Știu, dar tot mă enervează!
Și după monologul ăsta interior, plătesc biletul și mă plimb printre zidurile singurei cetăți genoveze din Dobrogea care nu a fost distrusă în timpul numeroaselor ciocniri din regiune dintre fostele mari imperii Otoman și Țarist (Rusia).
Că Dobrogea a fost locul de întâlnire dintre cele două mari imperii și că regiunea asta nu a fost niciodată tocmai românească se poate vedea și prin mixul de populație: Tătarii-turci din sudul Dobrogei și lipovenii-ruși din nordul Dobrogei. Bine, lipovenii au venit aici din alte motive, dar realitatea rămâne aceeași.
Dintr-un colț, lipit cu palmele pe un zid al Enisalei, văd, în zare, Lacul Razim, iar în depărtare de tot, unde privirea nu poate ajunge, e Marea Neagră.
Na bine. Acum drumul mă poartă către Sarichioi, unde am citit că există Campingul Zorile Albe. Mi-a plăcut explicația de pe site-ul de motocicliști unde am citit despre camping-ul ăsta. “Când ajungi în sat, întrebi de Nea’ Iașca și vei fi direcționat”. Păi bine, măi băieți, așa voi face!
Simt că încep să intru în Delta Dunării. Trec câteva podețe așezate peste câteva canale ce leagă Lacul Babadag de Lacul Razim. O imensitate de stuf în stânga și-n dreapta. Da, stuful e reprezentantiv pentru Deltă. Dar, ce-mi dă, cu adevărat, sentimentul de Deltă este mirosul. E ceva unic, nu poate fi explicat.
Fac o pauză să înghit niște Madlene și hop, de după gard apare un dulău frumușel. Avem o discuție despre principii.
- – Vrei și tu?
- – Ham, ham, haaaaaaaam.
- – Na bineeeee. Și-i arunc o madlenă peste gard.
Mâncăm liniștiți, cu ciocolata mergând la fix. Aud comentarii.
- – Ham, ham, haaaaaaaaam.
- – Ei na, nu-mi spune că mai vrei?
- – Ham, ham, haaaaaaaaam.
- – Bine, dar e ultima, băi ăsta!
Mi se face drag de el și-i arunc încă două.
- – Ham, ham, haaaaaaam.
- – Băi, noi trebuie să avem o discuție. Știi ce-i aia meritocrație? Păi eu am muncit pentru madlenele astea. Tu ce-ai făcut?
- – Ham, ham, haaaaaaaam.
- – Păi, ham. Dar, totuși? Ți-am dat ceva acolo, din umanismul meu care se extinde și la animale, dar trebuie să meriți ca să capeți mai mult decât necesarul pentru supraviețuire. Mă-nțelegi tu, băi câine?
- – Ham, ham, haaaaaaaaam.
- – Nu cred că suntem pe același film.
Mai apare un dulău în spatele lui. Ei na, că acum chiar nu mai am ce să vă fac. E timpul să ajung în Sarichioi și să zac.
De prin Jurilovca am observat că intrasem deja în “patria” lipovenilor. La biserici, femeile se și prosternau când se închinau. Bine, asta fac și ortodocșii-români din Moldova. Dar se simțea ceva diferit acum. Se simțea un aer mai estic, mai rusofon.
Și na că ajung în Sarichioi, unde întreb de vestitul Nea’ Iașca, iar mai mulți bătrânei zâmbitori mă-ndrumă către malul Lacului Razim, parcă chinuindu-se puțin să-și găsească cuvintele în limba română.
Să vezi că e chiar pe malul lacului camping-ul. Pedalez, pedalez, ajung la doi metri de apă, după ce am coborât o vale, dar nu-mi dau seama unde e locul pe care-l caut. Dau de niște pescari și-i întreb de viață și de Nea’ Iașcă.
Unul dintre ei se oferă să-l sune pe Nea’, cât un altul mă ia-n primire și bagă spaima în mine.
- – Bă, dar tu ești român?
- – Păi, da?
- – Spune, mă, în pula mea, așa atunci.
Râde și el, râd și eu. Acum nu știu ce or fi crezut ei. Nu erau siguri dacă-s lipovean sau român get-beget. Dar mi-a plăcut formularea întrebării, spusă cu lejeritate și cu o simplitate…cum să-i zic…o simplitate simplă, dacă-mi permiteți.
Începe să-mi placă locul ăsta.
Apare și Nea’ Iașca, care-i lipovean rus, și-mi arată gazonul unde urmează să-mi trântesc sacul de dormit. 20 de lei pe noapte, preț în care intră și micul dejun. Blană!
Să mai zic că sacul de dormit îmi este la zece metri de țărmul lacului? E o superbitate aici de nedescris. Și am devenit iar ca o zebră, cum se întâmplă în călătoriile mele.
Pun ochii pe unul dintre pontoanele de pe lac și-mi vine în minte o imagine siropoasă-adorabilă. Păi bine, așa o să fac. Fug la magazin, cumpăr niște brânză-telemea, roșii, iaurt, pâine, banane. Și o bere, ca să meargă după o țigară răsucită-n valuri.
Organizez festinul pe ponton, la 20 de metri în largul apei, și mă bucur de deplinătate momentului. Nu știu ce-o urma, dar momentul ăsta, pe care-l fixez acum în spațiu-timp, e perfect. Nimic nu-i lipsește.
Lacul Razim. Iacă, am mai descoperit un loc de care nu știam nimic și pe care nu-l bănuiam a fi atât de frumos. România e absolut minunată. Geografic, cel puțin.
Somn. Dar înainte de somn, poate te-ntrebi ce-i cu lipovenii ăștia? Căci despre sașii din Ardeal, pe urmele cărora am pedalat în luna mai, știe mai toată lumea. Sunt mai populari.
Ei bine, lipovenii sunt etnici ruși, care au fugit din Rusia pe motive religioase. Petru cel Mare, dorind să europenizeze imperiul, inclusiv prin reformarea bisericii ruse, a impus taxe enorme asupra celor care s-au opus schimbării. Sătui, din motive religioase și financiare, o parte dintre rușii conservatori au plecat în lume.
Unii s-au stabilit în Dobrogea, în zona Deltei Dunării, majoritatea fiind pescari de pe Nipru și Don. Ocupație pe care o mai au și azi. Și astfel au căpătat numele de lipoveni.
Somn acum, după un nou record personal: puțin peste 100 de kilometri, pedalați în opt ore.
Cu bicicleta pe urmele lipovenilor din Nordul Dobrogei, Episodul 2, este AICI.