„Primăvară neagră“, de Henry Miller. Nu atât un roman, cât o culegere de gânduri ale autorului. Pe întregul povestirilor, autorul alternează între New York-ul tinereții și Parisul în care și-a găsit liniștea.
Henry Miller nu este un autor pentru pudici sau oameni cu idei convenționale, care fug de cuvinte. Miller spune la orice pe nume și nu se ferește să spulbere așa zisa vulgaritate.
„Scoateți ușile din balamale! Vreau o lume în care vaginul să fie reprezentat printr-o despicătură brutală cinstită, o lume care să simtă scheletul și forma, culorile tari, primare, o lume care nu se teme și respectă originea sa animală“.
Sincer cu el și cu lumea din jur, Henry Miller pictează din condei fragmente din viața lui, îmbinate cu clipe din prezent. Deși nu este o lectură proastă, sunt puțin dezamăgit. Mă așteptam la mai mult.
Totuși, Henry Miller este recunoscut internațional pentru triada Sexus, Nexus, Plexus și pentru Tropicul Cancerului și al Capricornului. Poate că astea-s mai bune, dar nu am reușit încă să pun mâna pe ele.
„Soarele fierbinte bate prin umbră. Sunt înnebunit pentru că mor atât de repede. Fiecare secundă contează. Nu aud clipa care a trecut – ci mă agăț ca un nebun de cea care încă nu s-a ivit…”
„Când scrii este ca și cum ceva, natura, lumea, îți dicteaza ce să scrii. Nu te poți opune, nu ai niciun control. Trebuie să scrii pentru a deveni iar un om liber care și-a făcut datoria în fața oamenilor“.
„Nimic nu e mai grozav decât să călătoreșt cu un tren de noapte, când toți călătorii dorm și poți lua de pe buzele lor bucăți suculente de grai nevorbit. Când toată lumea din jur doarme, mintea e înțesată de întâmplări; gândurile zboară ca un roi de muște prinse în vârtejul trenului care gonește“.
„Nu e nici noapte, nici zi. Sunt zorii sosind pe unde scurte, odată cu bătaia din aripi a albatrosului. Zgomotele ajung la mine înăbușite, ca și cum cineva ar muri sub apă. Simt refluxul, dar fără teama de a fi sorbit de ocean; aud valurile spârgându-se de țărm, dar fără frica de a mă îneca. Pășesc peste ruinele și cioburile lumii fără a-mi zdreli tălpile. Cerul e nesfărșit, marea e una cu pământul. Trec printre ecluze și deschizături cu pas lunecător, ezitant. Nu simt niciun miros, nu aud niciun sunet, nu văd nimic, nu pipăi nimic. Pe spate sau pe pântece, într-o parte precum crabii sau în zbor spiralat ca o pasăre, totul este extaz pufos și nediferențiat“.
„O stare prenatală – omul născut care trăiește nenăscut, nenăscutul care moare născut. Născut și renăscut mereu. Născut în timp ce colinzi străzile, în timp ce stai într-o cafenea, născut în timp ce i-o îndeși unei curve. Născut și renăscut, iar și iar. Totul într-un ritm prea iute, și pedeapsa pentru acest lucru nu e pur și simplu moartea, ci nenumărate morți“.
Și dacă nimic nu e mai grozav decât să călătorești cu un tren de noapte și să te uiți la oameni, să stai pe o stâncă din mare și totul să fie extaz, să mori și să prinzi viață iar, nimic nu e mai grozav decât să citești dimineața, la o cafea, în Piața Mare din Sibiu. Totul este perfect acolo pentru lectură.
