„Născut în URSS“, de Vasile Ernu. Am fost destul de entuziasmat vis-a-vis de cartea asta, chiar dacă Vasile Ernu mi se pare un scriitor teribil de slab și un personaj dubios. Deși literatura română contemporană e foarte slabă în ceea ce privește ficțiunea, pe segmentul non-ficțiune stă foarte bine. Cam ăsta a fost punctul meu de plecare, plus așteptarea de a descoperi URSS-ul prin ochii cuiva care chiar l-a trăit și care povestește dintr-un plan cultural mai apropriat de al nostru.
Acestea fiind spuse, ce am descoperit la cartea lui Vasile Ernu a fost mai mult o apologetică a „umanului” URSS, mereu pus în situație de comparație cu sălbaticul capitalism și tot felul de sofisme de genul dacă capitalismul sălbatic e rău, înseamnă că URSS-ul nu a fost chiar atât de rău. Nici măcar nu-mi dau seama dacă Ernu face intenționat apologia URSS-ului sau dacă e doar naiv din cauza nostalgiei, un fenomen de altfel perfect uman și care, la nivel cerebral, face să uităm tot ce a fost rău și să ne amintim doar ce a fost bine.
Încercând să mă pun în obielele lui Vasile Ernu, chiar și încărcat de nostalgie, n-aș putea să nu-mi fie rușine să mă uit în oglindă și n-aș putea să nu fiu sincer cu mine și să recunosc să fericirea mea a avut loc în țarcul unui regim criminal. De crime nu sunt lipsite nici democrația și nici capitalismul, dar, după cum zicea cineva, niciun sistem de până acum nu a oferit atâta bunăstare, libertate și fericire pentru atât de mulți oameni precum cel vestic. Că nu a făcut-o pentru toată lumea, că există nedreptăți și așa mai departe e o altă discuție. Dar să invoci aceste imperfecțiuni și să pui semnul de egal între ele și URSS e ori reavoință, ori prostie.
Vasile Ernu e, în orice caz, destul de hilar în unele încercări de a vopsi neajunsurile sovietice în ceva mai mult. Dacă (nu pot uita) în „Sălbaticii copii dingo” povestea despre cum i se scula privind pe fereastră la cazane și furnale industriale, în „Născuți în URSS“, la pagina 209, Vasile Ernu se screme să transforme obiceiul comunist al statului la coadă într-o agora. „Aș putea înșira o mulțime de fraze și situații remarcabile. Aici se făceau noi cunoștințe, se dezvoltau idei și opinii, se creau ori se dizolvau solidarități de grup. Aici am văzut puterea proletariatului și mânia sa“.
Dacă e să ne luăm după Vasile Ernu, cozile și nici măcar cozile, ci ceea ce reprezentau ele și cum se soldau de multe ori, adică într-o plasă goală, nu erau o umilință și o înjosire a demnității umane, ci o agora grecească unde mândrii oameni noi sovietici, blonzi, cu ochi albaștri și pectorali masivi dezbăteau dacă slăbiciunea chiar este o valoare morală pozitivă, conform religiei, ori dacă a fost o invenție a sclavilor care au răsturnat scara de valori a stăpânilor, așa cum consideră Nietzsche.
Pentru Ernu coada nu era locul de suferință fizică și psihologică, de unde de multe ori mamele se întorceau cu plasa goală la copii flămânzi, ci un amfiteatru popular de unde participanții se întorceau cu plasa goală, dar cu mintea plină. Și uite așa cred că-i zicea o mamă pruncului acasă: n-am mai prins, puiule, lapte la alimentară, dar să vezi ce mi-a zis Volodea despre ruptura dintre Camus și Sartre.
De altfel, nu e singurul caz în care Vasile Ernu apelează la raționamente șubrede în încercarea de a apăra URSS-ul. Acuzat de prieteni vestici că-n URSS nu s-a dezvoltat niciodată societatea civilă, Ernu spune cum așa, doar aveam bucătăriile unde vorbeam de toate și aia era, așadar, o societate civilă. Desigur, Ernu nu duce raționamentul până la capăt și anume că societatea civilă din vest putea să iasă în stradă și să urle-n gura mare, chiar și cu câteva pulane peste cap, pe când societatea lui civilă din URSS, dacă ar fi pășit din bucătărie pe holul blocului ar fi aterizat direct în Siberia.
Un alt moment de-a dreptul jenant în care Ernu încearcă să arate că, tot în ciuda acuzațiilor, exista democrație și capitalism la firul ierbii în URSS este cel în care invocă sărbătoarea de 1 Mai, când grupuri de prieteni votau ce haleală să ia, unde să meargă, cu ce bani să o ia și așa mai departe. Pentru domnul Ernu a putea să-ți alegi singur guvernul și a alege între Ursus și Stella Artois și pâine cu parizer sau cu șnițel sunt una și aceeași democrație.
Sexualitatea în URSS era tabuu, ne spune Vasile Ernu, iar o gleznă goală era un maximum de exhibiționism care băga în călduri oamenii noi din stepele Kazahstanului și până-n ghețurile Vladivostokului și cumva și asta arată că URSS-ul era mai bun decât vestul de acum.
Folosindu-se de probleme reale și actuale precum hipersexualizarea, exhibiționismul narcisist etc, Ernu încearcă iar să pună un semn de egal între două probleme, unde rezultatul este că problema din URSS era poate tot o problemă, dar mai mică decât cea din vest, deci URSS-ul nu era chiar atât de rău.
Ca să închei această mini-părerologie despre „Născut în URSS“, de Vasile Ernu, mai am de zis una bună și una rea.
Cea bună este că există și puncte în care Vasile Ernu are dreptate, chiar dacă senzația mea este că folosește acele puncte nu din obiectivism, ci doar ca apologie. De exemplu, când spune că am trecut de la tiranie politică la tiranie economică/materialistă este un adevăr obiectiv. Doar că nuanța că asta face cumva URSS-ul mai uman decât vestul e de tot râsul. Că URSS-ul prin stângăcia propagandei sale era mai uman decât propaganda sofisticată vestică. Pricep ideea, și eu prefer brutalitatea de manieră estică a adevărului în față decât dusul cu zăhărelul vestic, dar, înainte de a spune că asta face estul mai bun decât vestul per total, aș tinde să iau în calcul și crimele comise.
Cea rea este că nu pot să pricep cum un scriitor atât de slab precum Vasile Ernu și vizibil apologetic comunist continuă să aibă cărți publicate. De-aș fi editor și aș vedea așa ceva l-aș trimite la plimbare, dar nu sunt și, cu toată sinceritate, nu sunt nici suficient de sovietic să mă uit vreodată pe fereastră la furnale și cazane industriale și să simt o tresărire în pantaloni. Editorul o fi empatizat probabil. Poate că dacă-n copilăria sovietică micul Vasilică ar fi văzut și o țâță, nu doar o gleznă goală, n-ar mai fi avut „tresări erotice involuntare” cu cazane și furnale.
Nu pot spune decât că sper să nu fiu coleg de compartiment cu Ernu în trenul spre mare, când trecem pe lângă coșurile centralei nucleare de la Cernavodă.
